M-am trezit şi mi-am dat seama ce făceam. Am lăsat frânghia.

— Dă drumul colacului! Dă-i drumul, am zis! Nu te vreau aici, înţelegi? Du-te în altă parte. Lasă-mă în pace. Dispari! Îneacă-te!

Dădea din picioare cu putere. Am luat o vâslă. Am aruncat-o spre el, vrând să-l îndepărtez. Am ratat şi-am pierdut vâsla.

Am luat altă vâslă. Am pus-o în lăcaşul ei şi am început să vâslesc. N-am reuşit decât să mişc un pic barca, aducând un capăt al ei mai aproape de Richard Parker.

Am să-l lovesc în cap. Am ridicat vâsla.

Era mult prea rapid. A ajuns şi s-a suit în barcă.

— O, doamne!

Ravi avea dreptate. Chiar trebuia să fiu următoarea capră. Aveam în barcă un tigru bengalez de trei ani ud, care tremura şi tuşea, pe jumătate mort. Richard Parker s-a ridicat în picioare clătinându-se pe prelată, cu ochi strălucitori, cu urechile lipite de cap, cu toate armele scoase. Capul avea mărimea şi culoarea colacului, doar că avea dinţi.

M-am întors, m-am împiedicat de zebră şi am sărit în apă.

Nu înţeleg. Zile întregi, vasul a mers înainte, indiferent la locurile prin care trecea. Soarele strălucea, ploaia cădea, vântul bătea, curenţii se învolburau, marea construia ziduri şi săpa văi – Tsimtsum era impasibil. Se mişca netulburat, asemeni unui continent.

Îmi adusesem o hartă a lumii pentru călătorie; o pusesem pe peretele cabinei, lângă un panou de plută. În fiecare dimineaţă, marcam poziţia cu o pioneză portocalie. Navigam de la Madras, prin Golful Benagal, prin strâmtoarea Malacca, pe după Singapore şi în sus, spre Manila. Îmi plăcea totul. Era minunat pe vapor. Eram foarte ocupaţi cu îngrijirea animalelor. În fiecare seară ne duceam la culcare rupţi de oboseală. Eram în Manila de două zile, ca să luăm hrană proaspătă, o nouă încărcătură şi, după cum ni se spusese, pentru verificări de rutină ale motoarelor. Am fost atent doar la primele două. Aprovizionarea însemna o tonă de banane, iar încărcătura era o femelă de cimpanzeu congolez, una dintre afacerile tatei. O tonă de banane vine şi cu aproximativ două kilograme de păianjeni negri. Un cimpanzeu e ca o gorilă mai mică, dar mai rea, cu mai puţin din blândeţea melancolică a verişoarei mai mari. Un cimpanzeu tremură şi se strâmbă când atinge un păianjen negru, ca şi oamenii, înainte de a-l strivi nervos cu încheietura degetelor, spre deosebire de oameni. Mi s-a părut că bananele şi cimpanzeii erau mai interesante decât o maşinărie zgomotoasă şi murdară aşezată în burta vaporului. Ravi şi-a petrecut zilele acolo, privindu-i pe oameni la muncă. A spus că era o problemă la motoare. S-a întâmplat ceva atunci când au vrut să le repare? Nu ştiu. Nu cred că o să ştie nimeni niciodată. Răspunsul e un mister care zace pe fundul mării.

Am plecat din Manila şi am intrat în Pacific. În a patra zi, la jumătatea drumului spre Midway, ne-am scufundat. Vasul a dispărut într-o gaură de pioneză de pe harta mea. Un munte s-a prăbuşit în faţa ochilor mei şi a dispărut sub picioarele mele. De jur împrejurul meu erau resturile unui vapor dezmembrat. Mi s-a făcut greaţă. Eram în stare de şoc. Am simţit un mare gol care apoi s-a umplut cu linişte. Mă durea pieptul de durerea şi teama zilelor ce vor veni.

Cred că a fost o explozie. Dar nu sunt sigur. S-a întâmplat în somn. M-am trezit. Vasul nu era luxos. Era un cargou întunecat, care trudea, nu era făcut să transporte pasageri şi nu era confortabil. Era foarte zgomotos. Dormeam ca pruncii pentru că exista un zgomot permanent, uniform. Era o formă de linişte pe care nimic n-o putea schimba, nici sforăitul lui Ravi, nici faptul că eu vorbeam în somn. Deci explozia, dacă a fost explozie, n-a fost un zgomot nou. A fost un zgomot care ieşea din uniformitate. M-am trezit brusc, ca şi cum Ravi mi-ar fi spart un balon în urechi. M-am uitat la ceas. Era trei şi jumătate dimineaţa. M-am ridicat şi m-am uitat la patul de dedesubt. Ravi încă dormea.

M-am îmbrăcat şi m-am dus jos. De obicei, dorm buştean. În mod normal, aş fi adormit din nou. Nu ştiu de ce m-am sculat în noaptea aceea. Ravi făcea asta. Îi plăcea expresia „cheamă”; ar fi spus „aventura mă cheamă” şi ar fi plecat să exploreze vasul. Nivelul zgomotului revenise la normal, dar era mai estompat.

L-am scuturat pe Ravi. Am spus:

— Ravi! Am auzit un zgomot ciudat. Hai să vedem ce e.

S-a uitat la mine, somnoros. A dat din cap şi s-a întors pe partea cealaltă, trăgându-şi cearşaful peste cap. O, Ravi!

Am deschis uşa cabinei.

Îmi aduc aminte că am mers pe un coridor care arăta la fel, fie că era zi sau noapte. Dar eu eram cel întunecat. M-am oprit la uşa Mamei şi Tatei şi am vrut să bat. Îmi aduc aminte că m-am uitat la ceas şi m-am răzgândit. Tatei îi plăcea să doarmă. Am hotărât să mă duc pe puntea principală şi să văd zorile. Poate văd o stea căzătoare. La asta mă gândeam pe când urcam scările. Noi eram la două niveluri sub puntea principală. Uitasem deja de zgomot.

Numai după ce am deschis uşa grea care ducea la punte mi-am dat seama de vreme. Oare asta era furtună? E adevărat că ploua, dar nu prea tare. Oricum, nu era ploaia pe care o vezi în timpul musonului. Şi bătea vântul. Unele rafale ar fi întors pe dos o umbrelă. Dar am reuşit să merg fără probleme. Marea era agitată, dar pentru un om de uscat marea e întotdeauna impresionantă, frumoasă şi periculoasă. Valurile ajungeau până sus, iar spuma albă, dusă de vânt, se prelingea pe marginile vasului. Dar asta am văzut şi-n alte zile, şi vasul nu se scufunda. Un cargou este o structură imensă şi rezistentă, o alcătuire inginerească, proiectat să plutească în cele mai grele condiţii. Doar n-o să doboare vasul un pic de vânt! Trebuia doar să închid uşa, şi furtuna dispărea. Am păşit pe punte. Am apucat balustrada şi m-am avântat. Asta