Se aude un lătrat. Un căţel mic, negru cu maro, vine spre mine, gâfâind şi strănutând. Îmi sare pe picioare.

— Sau un căţel, am adăugat.

— E prietenos. Tata, linişteşte-te!

Tata îl ignoră. Aud „Bună”. Numai că salutul nu e scurt şi energic ca al lui Nick. E lung, nazal şi tărăgănat: Buuuuuună, cu un uuuuu care mă atinge ca o bătaie pe umăr.

Mă întorc. Sprijinindu-se de canapea, uitându-se la mine sfioasă, văd o fetiţă brunetă, îmbrăcată în roz. Ţine în braţe o pisică portocalie. Picioarele din faţă şi un cap ascuns e tot ce se vede din ea deasupra braţelor încrucişate ale fetei. Restul pisicii atârnă până la pământ. Animalul pare că se simte bine, întins în felul acesta.

— Şi ea e fiica dumneavoastră, am spus.

— Da. Usha. Usha, dragă, eşti sigură că Mocassin se simte bine aşa?

Usha îi dă drumul. Mocassin cade la pământ imperturbabil.

— Bună, Usha, am spus.

Se apropie de tatăl ei şi se uită la mine din spatele piciorului lui.

— Ce faci, micuţo? spuse el. De ce te ascunzi?

Nu răspunde, doar se uită la mine zâmbind şi-şi ascunde faţa.

— Câţi ani ai, Usha?

Nu răspunde.

Apoi, Piscine Molitor Patel, cunoscut drept Pi Patel, se apleacă şi o ia în braţe.

— Ştii răspunsul la această întrebare. Ai patru ani. Unu, doi, trei, patru.

La fiecare număr, o atinge uşor pe nas cu arătătorul. Ei i se pare acest gest teribil de caraghios. Chicoteşte şi-şi îngroapă faţa în scobitura umărului lui.

Această poveste are un final fericit.

Vaporul s-a scufundat. A scos un sunet ca un râgâit metalic monstruos. Apa a bolborosit şi a înghiţit totul. Totul striga: marea, vântul, inima mea. Am văzut ceva pe apă din barca în care mă aflam.

Am strigat:

— Richard Parker, tu eşti? Nu se vede nimic. Şi ploaia asta! Richard Parker? Richard Parker? Da, tu eşti.

Îi vedeam capul. Se lupta să rămână la suprafaţă.

— Isuse, Maria, Muhamad şi Vishnu, ce bine-mi pare că te văd, Richard Parker! Nu te lăsa! Vino spre barcă. Auzi fluierul? Treeeeeee! Treeeeee! Treeeee! Ai auzit bine. Înoată, înoată! Eşti un bun înotător. Nu sunt nici treizeci de metri.

Mă văzuse. Era cuprins de panică. A început să înoate spre mine. Apa era învolburată în jurul lui. Părea mic şi neajutorat.

Richard Parker, poţi să crezi că ni s-a întâmplat aşa ceva? Spune-mi că e un vis urât. Spune-mi că nu e adevărat. Spune-mi că sunt în cabina mea de pe Tsimtsum şi că mă răsucesc în pat şi că în curând o să mă trezesc şi o să-mi dau seama că a fost un coşmar. Spune-mi că sunt încă fericit. Mamă, îngerul meu păzitor, unde eşti? Şi tu, tată, iubitul meu pesimist? Şi tu, Ravi, eroul orbilor al copilăriei mele. Ţine-mă, Vishnu, apără-mă Allah, salvează-mă Isuse, nu mai pot să suport! Treeeee! Treeeee! Treeeee! N-am fost rănit, dar n-am mai simţit niciodată o asemenea durere, un asemenea sentiment sfâşietor.

N-o să scape. O să se înece. De-abia se mai mişca. Nasul şi gura îi intrau în apă. Doar ochii erau aţintiţi asupra mea.

— Ce faci, Richard Parker? Nu ţi-e dragă viaţa? Atunci înoată! Treeeee! Treeeee! Treeeee! Dă din picioare!

S-a răsucit în apă şi a reînceput să înoate.

— Dar familia mea cea mare – păsări, animale, reptile? Şi ele au înecat. Fiecare lucru pe care îl preţuiam în viaţă a fost distrus. Şi nu mi se îngăduie nicio explicaţie? Trebuie să suport iadul fără niciun semn din rai? În acest caz, care e rolul raţiunii, Richard Parker? De ce nu poate raţiunea să dea răspunsuri mai înălţătoare? Totul se reduce la îmbrăcăminte, hrană şi adăpost? De ce nu putem să aruncăm o întrebare mai departe de unde putem primi un răspuns? De ce este un năvod atât de mare dacă nu putem prinde decât peşti mici?

Capul abia i se mai vedea din apă. Se uita în sus, la cer, pentru ultima oară. Era un colac de salvare în barcă, legat cu o sfoară. L-am luat şi l-am agitat în aer.

— Vezi colacul, Richard Parker? Îl vezi? Prinde-l! Am să încerc încă o dată.

Era prea departe. Dar imaginea colacului i-a dat speranţă. A reînviat şi a început să bată apa cu mişcări viguroase, disperate.

— Aşa! Unu, doi. Unu, doi. Unu, doi. Unu, doi. Respiră când poţi. Atenţie la valuri. Treeeee! Treeeeee! Treeee!

Inima-mi îngheţase. Eram bolnav de durere. Dar nu aveam timp de şocuri termice.

Ceva din mine nu voia să renunţe la viaţă, voia să continue până la sfârşit. De unde aveam puterea, nu ştiu.

— Ce ironie, nu-i aşa, Richard Parker? Suntem în iad şi totuşi ne e teamă de nemurire. Iată cât de aproape suntem! TREE! TREE! TREE! Ura! Ura! Ai reuşit, Richard Parker. HUMF! Ai reuşit! Prinde!

Am aruncat colacul din nou, cu forţă. A căzut în apă chiar în faţa lui. Cu ultimele fărâme de energie, s-a întins şi l-a prins.

— Ţine-te bine, te trag eu. Nu-i da drumul. Trage cu ochii şi eu o să te trag cu mâinile. În câteva secunde o să fii în barcă şi vom fi împreună. Aşteaptă o secundă.