class="t6">ă Dle Cutare scris de sute de ori. Oferte. Oftaturi, îndoieli. Târguieli. Decizii trimise mai sus pentru aprobare. Preţuri stabilite. Afaceri încheiate. Semnături pe linia punctată, felicitări. Certificate de origine căutate. Certificate de sănătate căutate. Permise de Export căutate. Permise de Import căutate. Reguli de carantină clarificate. Transport organizat. O avere cheltuită pe telefoane. Există o glumă în domeniu că actele implicate în comercializarea unui chiţoran cântăresc mai mult decât un elefant, cele pentru un elefant mai mult decât o balenă, şi că nu trebuie să încerci niciodată să vinzi o balenă. Părea că era un şir nesfârşit de funcţionari de la Pondicherry la Minneapolis via Delhi şi Washington, fiecare cu formularele lor, cu problemele lor, cu ezitările lor. Trimiterea animalelor pe Lună n-ar fi putut să fie mai complicată. Tata şi-a smuls părul din cap şi a fost aproape de a renunţa de nenumărate ori.

Au fost şi surprize. Majoritatea păsărilor şi a reptilelor noastre, lemurii, rinocerii, urangutanii, mandrilii, macacii cu coadă de leu, girafele, babuinii, tigrii, leoparzii, gheparzii, hienele, zebrele, urşii himalaieni şi leneşii, elefanţii indieni erau foarte căutaţi, dar alţii, de exemplu Elfie, nu aveau căutare.

— O operaţie de cataractă! a strigat tata, fluturând scrisoarea. O iau dacă o operăm de cataractă la ochiul drept. La un hipopotam! Ce mai urmează? Inele pentru nasul rinocerilor?

Unele dintre animalele noastre erau considerate prea „comune”, leii şi babuinii, de exemplu. Tata i-a vândut pe un urangutan în plus de la Zoo Mysore şi un cimpanzeu de la Zoo Manila (cât despre Elfie, ea şi-a continuat viaţa la Zoo Trivandrum). O altă grădină a cerut „o vacă brahmană autentică pentru copii”. Tata s-a dus în oraş şi a ales una cu ochi mari şi umezi, cu o cocoaşă mare şi cu nişte coarne aşa de drepte şi aşezate într-un asemenea unghi faţă de cap, încât părea că fusese băgată în priză. Tata i-a vopsit coamele în galben viu şi i-a pus clopoţei de plastic pentru mai multă autenticitate.

A venit o delegaţie la zoo de trei americani. Eram foarte curios. Nu mai văzusem niciodată americani. Erau roz, graşi, prietenoşi, foarte competenţi şi foarte transpiraţi. Ne-au examinat animalele. Le-au adormit şi apoi le-au ascultat cu stetoscopul, le-au examinat urina şi fecalele ca şi cum ar fi fost horoscoape, le-au luat sânge şi l-au analizat, le-au palpat cocoaşele, le-au examinat dinţii, le-au examinat ochii cu lanterna, le-au ciupit, le-au mângâiat, le-au tras de păr. Bietele animale. Probabil că-şi închipuiau că vor fi înrolate în armata SUA. Ne-au zâmbit şi ne-au strâns mâna, zdrobindu-ne oasele.

Rezultatul a fost că animalele au căpătat acte, ca şi noi. Ele erau viitori yankei, iar noi, viitori canadieni.

Capitolul 35

Am plecat din Mandras pe 21 iunie 1977, pe cargoul japonez înregistrat în Panama Tsimtsum. Ofiţerii erau japonezi, echipajul era taiwanez, iar vasul era mare şi impunător. În ultima zi în Pondicherry mi-am rămas bun de la Mamaji, de la domnii Kumar, de la toţi prietenii mei şi chiar de la mulţi străini. Mama era îmbrăcată în cel mai bun sari pe care-l avea. Coada ei lungă, pliată artistic, era împodobită cu o ghirlandă din flori proaspete de iasomie. Era frumoasă. Şi tristă. Pentru că părăsea India, India căldurii şi a musonilor, a câmpiilor de orez şi a râului Cauvery, a coastelor şi templelor de piatră, a căruţelor cu boi şi a camioanelor colorate, a prietenilor şi a vânzătorilor cunoscuţi, a străzii Nehru şi Goubet Salai, a tuturor nimicurilor, India atât de familiară şi atât de iubită. În timp ce bărbaţii familiei ei – îmi imaginam că şi eu sunt bărbat, deşi aveam doar şaisprezece ani – erau grăbiţi să plece deja, ea zăbovea.

Cu o zi înaintea plecării a arătat înspre o ţigară wallah şi a întrebat:

— Să luăm un pachet, două?

Tata a replicat:

— Au tutun în Canada. Dar de ce vrei să cumperi ţigări? Nu fumăm.

Da, au tutun în Canada dar oare au Gold Flake? Au îngheţată Arun? Au biciclete Heroes? Au televizoare Onidas? Au maşini Ambasador? Au librării Higginbothams? Cam astea cred că erau întrebările care se învârteau în mintea mamei atunci când se gândea să cumpere ţigări.

Animalele au fost sedate, cuştile au fost încărcate şi asigurate, hrana a fost adusă, s-au rezervat cabinele pe vapor şi s-a dat fluierul de plecare. Când vasul se îndepărta de ţărm, am început să-mi flutur mâna cu furie, luându-mi rămas bun de la India pe care o părăseam. Soarele strălucea, briza era constantă, iar albatroşii scoteau ţipete ascuţite. Eram foarte emoţionat.

Lucrurile n-au mers aşa cum ne aşteptam, dar ce puteam face? Trebuie să iei viaţa aşa cum e şi să profiţi la maximum de ea.

Capitolul 36

În India, oraşele sunt mari şi aglomerate, dar, când le părăseşti, călătoreşti prin zone în care nu vezi nici ţipenie de om. Îmi aduc aminte că m-am întrebat unde se ascund 950 milioane de oameni.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre casa lui.

E puţin cam devreme. De-abia am ajuns la poarta din faţă, când am văzut un adolescent ieşind în goană pe uşă. Poartă o uniformă de baseball şi are echipament adecvat. Când mă vede, se opreşte brusc, uimit. Se întoarce şi ţipă:

— Tată! A venit scriitorul.

Apoi m-a salutat şi a zbughit-o.

Tatăl lui a venit la uşă.

— Bună ziua, a spus.

— Era fiul dumneavoastră? am întrebat, curios.

— Da. Îmi pare rău că nu aţi avut timp să faceţi cunoştinţă. A întârziat la antrenament. Îl cheamă Nikhil. Îl strigăm Nick, a zâmbit el.

Sunt în holul de la intrare.

— N-am ştiut