Acasă mă așezai bine la planșeta mea, cînd intră doamna Cucu cu telefonul în mînă… „Sînteți căutat, zise fără grabă. E aceeași persoană care a mai sunat acum vreo oră… Vreau să vă spun ceva, continuă fără să-mi dea aparatul, ca și cînd după aceea știa și ea că n-ar mai fi avut timp să mă piseze cu cine știe ce istorie, bărbatul meu vă cere scuze, zise că nu și-a mai adus aminte dacă fosta dumneavoastră soție n-a luat totuși contact cu dumneavoastră și ați ajuns la un aranjament pentru vizita de a doua zi… Și atunci a lăsat-o să intre… Îi pare rău dacă s-a petrecut vreo încurcătură… Oricum, adăugă tot ea, acum e prea tîrziu să mai dreagă ceva, însă…” Îi luai eu însumi aparatul din mînă și abia atunci se retrase, nu după ce îmi mai adresă politicoasă noapte bună, cu un glas fără vreo aluzie la ceva concret, dar cu o aluzie la lipsa de aluzii…

„Alo”, auzii apoi o voce lungă și voalată, foarte ezitantă, undeva în tainica noapte electromagnetică. „Da”, zisei. „Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pămînteni?!” Mi se păru că visez! Mie îmi era adresată, și cu un astfel de patetism parcă mistic, care mă copleși, această supremă declarație? „Suzy, tu ești?!” strigai. „Da, eu sînt! Ai fost la fetița ta? Sau ai oprit-o cu tine?” „Da, am fost, poimîine o iau la mine!” „Foarte bine, spuse ea nostalgică, e o fetiță deosebită, dacă ești de acord o să viu s-o văd și eu.” „Cum să nu fiu, dar de ce-ai plecat?” „Ei lasă, e mai bine așa.” Nu știam de ce era mai bine așa, dar mă invadă o convingere absolută că ea gîndise bine, deși întrebarea dacă se va mai întoarce la mine stătea alături de sentimentul copleșitor pe care mi-l stîrnise declarația ei. „Și cine zici că e cel mai iubit dintre pămînteni?” „Tu!” „De cine?” „Cum de cine! De mine, de fetița ta… N-ajunge?!”

Rămăsei tăcut și o vreme nu ni se mai auzi decît răsuflarea amestecată cu șoaptele de pe fir ale umanoizilor care descoperiseră, pornind din grotele lor în care trăiseră cu un milion de ani în urmă, secretul propagării și recepționării misterioaselor unde. „Vorbim mîine la telefon, reluă ea deodată, cu o voce fermă. Ce făceai, lucrai?” „Da, mă pregăteam!” „Bine, noapte bună. Și nu te culca tîrziu… Am eu însă o idee, reluă, ca și cînd mi-ar fi făcut o promisiune. Nu-mi iese din cap… O să te întreb, fiindcă, știi, ça commence à me taper sur le système[1].” „Ce idee?!” „O să afli, dacă n-o să descopăr și singură… Bine, acuma hai să ne culcăm, mîine îți dau eu un telefon.” Îmi ură noapte bună și închise, ca și cînd ar fi vrut să evite întrebarea mea care plutea în aer: Cînd se va întoarce?

Dar nu mai putui lucra, vraja singurătății mele se împrăștiase. Avui net sentimentul că ratasem o pagină inspirată, pe care niciodată n-o voi mai scrie… Voi scrie altele, dar niciodată, poate, una atît de… În schimb căpătam certitudinea amețitoare că Suzy mă iubea foarte tare și simțeam că nimic nu mai avea importanță în afara acestui lucru. Și întrebarea dacă se va mai întoarce sau nu să trăim împreună mi se păru mică: la mine sau nu, în alt oraș sau în lună, toate acestea mi se păreau acum neînsemnate.

[1] asta începe să mă calce pe nervi (fr.) (n. r.)

Capitolul II

A doua zi mă vizită Tasia, dar fără Silvia, și îmi povesti o istorie incredibilă. „Ai crezut ieri că vorbesc în vînt”, începu ea, într-adevăr cu același ton de ieri, care mă enervă din capul locului, amintindu-mi cum mă învinuise pe mine de distrugerea acestei familii, că adică eu aș fi fost cel care a fugit, și nu Matilda. „Bineînțeles că vorbești în vînt, cînd știi bine cum s-au petrecut lucrurile și oricum nu înțeleg ce rost mai are acum să dezgropăm morții.” „Cum adică, nu te interesează ce se petrece cu fetița ta, o consideri moartă?” „Nu-mi place să mă răstălmăcești, zisei, vorbești în vînt, vorbești aiurea… Ce e cu fetița, treci la subiect!”

Dar ea nu consideră că aveam dreptul să n-o ascult. „Tu ești vinovat”, zise. Mă hotărîi să nu-i mai răspund, adică s-o aprob. „Bine, zisei relaxîndu-mă în fotoliu, sînt, și pe urmă?” „Nu trebuia s-o lași să divorțeze, trebuia să te opui!” „Da, așa ar fi trebuit…” „Era un copil la mijloc, nu te-ai gîndit ce-o să se întîmple cu Silvia dacă voi vă despărțiți? Alergați, dracului, toți, după fericire și călcați în picioare sufletele copiilor, care n-au nici o vină că voi nu vă înțelegeți. Cine vă dă dreptul? După fericire alergi pînă te căsătorești și faci copii. Pe urmă ești sau nu fericit, așa mori, fiindcă ce e mai de preț pe lume decît un copil? Ce, că suferi? N-ai decît! Asta ți-e soarta! Nu toată lumea poate să fie fericită. Duci jugul, și după ce se face copilul mare, n-ai decît să începi să alergi iar cu limba scoasă după ceea ce crezi tu că e fericire. Dar nici atunci nu te desparți, fiindcă oricît ar fi de mari copiii, spectacolul ăsta tot trist rămîne. Căsătoria e de la Dumnezeu, n-ai știut asta dinainte?!” „Am știut, mormăii, dar n-a știut-o și Grivei.” „Care Grivei? Îți vine să rîzi.” „Nu rîd deloc, am învățat încă din școala primară că un adevăr considerat evident pentru toată lumea nu e evident și pentru cineva din altă planetă. Noi zicem de un cîine care latră că nu te mușcă niciodată, dar zicala asta umană nu e sigur că o știu chiar toți cîinii.” „Vrei să spui că e vinovată Matilda