că e din altă planetă! Tu nu ești vinovat!”, reflectă ea cu o bucurie sarcastică și anticipată, ghicindu-mi răspunsul. „Ba da, zisei, sînt vinovat că n-am putut să fiu omul care să-i placă ei.” „Atunci de ce dracului v-ați mai luat?” „Ce să-ți spun, Tasia, murmurai cu blîndețe, să-ți spun ceva simplu ca să terminăm cu învinuirile. Mie mi-a plăcut Matilda, dar după căsătorie ei nu i-a mai plăcut de mine. Acuma nici cu forța nu poți să ții să trăiască între patru ziduri doi oameni care, vorba țăranilor, unul trage hăis și altul trage cea. E frumos să crezi că o căsătorie vine de la Dumnezeu și că și jugul vine tot de la el și trebuie să-l înduri, dar cum ți-am spus, măcar în acest punct cei doi ar trebui să gîndească la fel, nu unul să dea bir cu fugiții și celălalt să încerce să-l oprească, umilindu-se zadarnic…” „Daaa, făcu Tasia, cum să vă umiliți voi, bărbații… Vă cade coroana.” „Da, zisei, și coroana asta vine tot de la Dumnezeu! Fără ea nici o femeie n-ar mai da pe noi nici cinci bani găuriți, cum spunea mama. Și totuși eu am lăsat să-mi pice coroana, tocmai pentru că m-am gîndit la soarta Silviei. N-a folosit la nimic…” „Ei, dacă e așa și zici că nu ții la această coroană, du-te la Matilda, vorbește cu ea, îndeamn-o să divorțeze și întorceți-vă acasă.”

Mă ridicai alene din fotoliu, liniștit ca un lac încremenit, și ieșii să-i cer domnului Cucu o sticlă de vin, dacă mai avea. „Cum să nu, cu plăcere, zise el vag încîntat că nu-i purtam pică pentru stupidele lui farse. Și două dacă doriți. Mai avem, ne-au rămas…” „Ce s-a întîmplat, Tasia, povestește, zisei apoi în odaie, turnînd în pahare. La mulți ani! E o părere a ta, sau vorbești ca o ambasadoare a Matildei?” „Nu e vorba de nici o ambasadoare, e vorba de Silvia”, zise Tasia fără să se atingă de pahar. „Ce e cu Silvia?” „Le mănîncă sufletul, și ei și lui Mircea.” „Adică!” „Adică! adică! Nu pricepi? Că nu vorbesc turcește. Nu se mai pot înțelege cu ea, stă tot timpul strîmb, Matilda îi spune să se culce, ea nu se culcă, îi spune să-și facă lecțiile, nu și le face, e chemată la masă, la masă sparge, cică din greșeală, ba un pahar, ba o farfurie, ba o ceașcă de ceai, iar Matildei îi e frică s-o mai pedepsească, e și mai rea după ce o pedepsește. I se face ordine în odaie, peste o oră umple odaia cu hîrtii rupte, pătează totul cu cerneală, mese, cearceafuri, pînă și pereții… Rupe creioanele, strică stilourile (un stilou ține la ea o singură zi!)…” „Dar ce e cu ea, e agitată? De ce nu cheamă un medic?”, zisei nedumerit. „Nu e agitată deloc, au chemat și un pediatru care a examinat-o și le-a spus că e perfect sănătoasă. Ea face lucrurile astea Dumnezeu știe de ce, fiindcă ea nu știe. Matilda plînge, o ia în brațe, doarme cu ea, o întreabă. Pur și simplu nu răspunde, nu știe ce face.” „Fleacuri, zisei, copiii trec prin crize de-astea, unii fac mai rău, se trîntesc pe jos, țipă și dau din picioare, se urcă pe casă și în general fac exact ceea ce li se spune să nu facă. Cineva mi-a povestit că și-a prins copilul cerșind, cu toate că părinții îi cumpărau tot ce dorea. Înțeleg perfect ce e cu Silvia, Matilda a crezut că un copil e un instrument al voinței ei și e scandalizată că Silvia are de pe acum o voință a ei proprie. Chiar mă bucur! E un copil cu personalitate puternică.” „Să stai și tu cu personalitatea asta puternică, să te vedem! zise Tasia crezînd că o să mă sperii. E ușor să zici în teorie vorbe goale… Sau poate că te vrea pe tine, reflectă ea ca și cînd ideea i-ar fi venit spontan. Matilda zice că s-a săturat!” „Am înțeles, zisei, a venit să mi-o lase.” „Să nu crezi, mă preveni Tasia, că Silvia te iubește. Dacă vrei să știi, habar n-are de tine. A îndemnat-o maică-sa să-ți dea telefon! Crezi că a vrut? «Nu vrei la tata!», i-a spus. Nu, s-a strîmbat, a dat din umeri. La început a crezut că tu o pui la cale, dar în ultima vreme, cam de prin toamnă, dacă ai văzut-o o dată sau de două ori.” „N-am mașină la scară, zisei, și nici indemnizație specială, salariul meu abia îmi ajunge să mă descurc, patru drumuri pe lună, asta se simte, știi și tu bine!” „Vasăzică nu vrei”, reveni ea la atac. „Ce să vreau? zisei. Crezi că aici e vorba de voință? Nu-i mai merge Matildei cu ștabul ei și acum vrea s-o dreagă! Ai auzit ce-a spus ieri: iubești, urăști, iar iubești, iar urăști! Mersi! Nu sînt genul! Și nici nu sînt bătrîn să mă resemnez!” „Cauți fericirea!”, mă ironiză Tasia, ca și cînd căutatul ăsta ar fi fost ceva de rîs. „Da, zisei, de ce nu?” „Vezi să n-o găsești!” „Oricum, n-o să fiu ultimul care o face, și nici primul care a eșuat. Altfel, vorba ta, de ce dracu mai trăim.” „Fă-o pentru fetiță, dacă pretinzi că ai suferit pentru ea și o iubești.” „Aș face-o, Tasia, dacă nu mi-aș da seama că un nou eșec ar distruge nu numai o familie, fapt care s-a și întîmplat și sînt puține speranțe că s-ar mai putea drege ceva, ci ne-ar distruge și pe noi, pe fiecare în parte, iar Silvia ar rămîne chiar orfană! Așa, chiar despărțiți, știe că are o mamă, un tată… acolo. Tu nu știi ce s-a petrecut la noi în casă înainte ca eu să mă internez, și ce vizită mi-a făcut ea la spital cînd nu se știa dacă am sau nu cancer.” „Da, văd că ți-e foarte milă de tine, de cîte ai pătimit! Află că Matilda a vorbit înainte cu doctorul și dacă ar fi fost ceva grav, doctorul i-ar