fi spus. Nu spun bolnavului, dar familiei sînt chiar datori să-i spună. «N-are nimic grav, doamnă», așa i-a spus.” „Da, ridicai glasul, dar eu nu știam și presupuneam și eu că doctorul nu mi-ar fi spus, iar Matilda știa că eu trăiesc cu temerea asta în mine. A venit să-mi ceară cheile, ca și cînd aș fi fost un om despre care știi că n-o să iasă din spital decît cu picioarele înainte, și nu mai are nevoie de ele. Chiar așa mi-a și spus: «tu nu mai ai nevoie de chei pe acest pămînt!»”. „Știa că nu-i nimic grav, protestă Tasia ridicînd ca și mine vocea, a vrut și ea să se răzbune pe tine pentru că n-ai iubit-o și ai silit-o să se despartă.” „Vezi, coborîi eu tonul, cît e de complicat?! Ar trebui să ne iubim iar foarte tare ca să putem crede că toate astea n-au importanță. Dar… Hm! Doi inși, tot așa, se despărțeau și bărbatul se duce la rivalul său și-i spune să-i dea nevasta înapoi. Ce crezi că i-a răspuns tipul? Ei, tu ce crezi?” Dar Tasia n-avea chef de istoriile altora. „Să-ți spun răspunsul, care a fost scurt și retezat: nu pot să-mi comand sentimentelor! Așa a zis! Ei! reluai filozofic. Putem să ne comandăm sentimentelor?!” „Ei na! pufni Tasia. De ce să nu putem? Sînt sigură că tipul tău n-a dus-o el prea bine furînd nevasta altuia, cînd ăla o iubea. Chestiile astea se plătesc! Ai plătit tu că ai despărțit-o pe Matilda de Petrică, a plătit și Mircea, cît e el de ștab, și tu o să mai plătești o dată dacă nu-i întinzi Matildei mîna, s-o ajuți să-și repare greșeala. Să știi de la mine, să dea Dumnezeu să nu fie așa, că nu-ți doresc răul, sîntem rude oricum ar fi, și m-aș simți nu știu cum să… dar tare mă tem că… Mi-ar fi lesne să spun «treaba voastră!», dar uite că nu pot nici eu să-mi comand sentimentelor!” „Dar eu să pot, nu? Tasia!” „Da! e o datorie! zise Tasia cu o sentențiozitate fără emfază și fără vreo prostie bigotă în credința ei fermă. În cazul tău, ți-am mai spus, ai fi putut face ce vrei, dacă n-ați fi avut un copil.” „Bine, am înțeles ce vrei să spui, o să mă gîndesc, zisei, gîndind că n-am la ce să mă gîndesc. Acuma spune-mi ce a putut plăti domnul Mircea, în cazul său? Ce, nu se mai înțeleg?” „Nu!” „Adică?” „Adică-adică! Asta e! Trăiesc rău!”

Mă interesa în ce sens, dar nu mai insistai. Probabil că nici Tasia nu știa prea multe. Trai rău, în limbajul ei popular (și tonul cu care o spusese mă ajuta să înțeleg), însemna rău pe toate planurile și desigur iremediabil, fiindcă traiul amestecat e suportabil și n-are parte de el toată lumea. Soneria zbîrnîi. Și în clipele următoare ușa se deschise și intră Suzy. Tasia se ridică și ieși afară fără să dea bună ziua.

Capitolul III

„Mi-a fost dor de tine și nu ți-am mai dat telefon, zise Suzy și mă îmbrățișă și nu se dezlipi, continuînd să-mi murmure la ureche: cum ai dormit fără mine? Te-ai și redresat! Vezi?… vezi?… m-ai primit foarte rece… da, știam eu… primești femei în lipsa mea… cine era?… o rudă de-a ei… eram sigură, am înțeles după felul cum a intrat ea ieri că vrea ceva de la tine… A intrat ca la ea acasă și tu ai acceptat să mă dea pe mine afară… ce e, dragă, nu-i merge bine?” zise cu o voce schimbată, cam brutală și fără urmă de tandrețe, părăsindu-mă și deschizînd fereastra, unde uită că îmi pusese atîtea întrebări și rostise atîtea neadevăruri: se învioră trecînd la altă stare, fiindcă nu mă ascultă cînd încercai să-i răspund, „hai să nu mai vorbim despre asta, zise, deși ah! nu-mi vine să cred că… Nu! mă enervez, voiam să te întreb aseară, dar o să aflu și singură… Mai bine îmbracă-te și hai să ne plimbăm și noi doi puțin!”.

Ieșirăm în pădure, dar trecu mult pînă ce alungă din gînd ideea aceea a ei despre care zisese că o tapa sur le système. Nu eram curios s-o aflu, fiindcă bănuiam despre ce putea fi vorba, ba chiar eram hotărît s-o împiedic s-o formuleze. Cum ar trebui să fie soția de care te-ai despărțit ca să placă viitoarei? Oricum ar fi, vederea ei displace în mod fatal și asta ia forma rea a înstrăinării, fiindcă dacă e frumoasă stîrnește gelozia, iar dacă e urîtă disprețul: cum ai putut să trăiești cu ea? Ca și cînd logodnicul ei o fi fost vreo lumină. Atunci de ce nu s-a măritat cu el? „Da, văd eu, zise rupînd tăcerea care se lăsase între noi, a fost suficient să-ți apară în față ca să te tulbure în halul ăsta…”

Nu eram tulburat în nici un hal, dar nu încercai s-o conving, fiindcă afirmațiile ei nu cereau niciodată dezmințiri. E drept că nici ea nu credea în ele, încît o lăsai să vorbească mai departe. Dialogul nu era cel mai reușit lucru dintre noi. „A venit să ducă tratative? Vorbește, dragă, sau ți-e frică să spui? A-oleo, Victoraș! Am știut eu!…” În clipa aceea alunecă și căzu în zăpadă. O apucai de braț s-o ajut. „Te rog să nu mă atingi! zise. Du-te și ridic-o pe ea, că o fi avînd nevoie de tine. Cum se poate, dragă, aproape că strigă, ridicîndu-se cu o furie controlată, ascultîndu-se parcă pe sine dintr-o parte, cum e cu putință să te domine și acum, după atîția ani de cînd v-ați despărțit? Are un tupeu formidabil! Adică ea să facă ce vrea, să se mărite cu altul, să-ți ia copilul și tu să stai pe margine, să te învîrtești în jurul ei ca un titirez. Crezi că vorbesc aiurea? Am ascultat la ușă și am auzit cum îți vorbea! Sînt sigură că în alte vieți această Matilda a fost bărbat