— Dar Mahayana? întrebă, sfios, doamna în vîrstă.

— V-am spus! Depinde de pregătirea dumneavoastră personală. Dar asta n-are nimic de-a face cu moartea lui Dumnezeu, fapt istoric, bine documentat. Și n-are nimic de-a face cu misterul dispariției lui fără să ne spună rămas bun sau, acceptînd ipoteza autorului, spunînd Adio! doar cîtorva copii, cîtorva femei…

— Dar de ce de trei ori? întrebă o doamnă. De ce-a spus de trei ori Adio?!

— Da ce de trei ori? repetă directorul, încurcat. De ce de trei ori? Nu m-am gîndit niciodată la asta.

— Și totuși pare a fi important, stărui doamna.

— E un număr simbolic, vorbi cineva. E deci foarte important.

— Probabil că cifra trei e cheia de boltă a piesei…

— Este în orice caz o cheie…

— E curios că nu m-am gîndit, recunoscu directorul. S-a gîndit cineva dintre voi? se adresă el actorilor și figuranților.

Clătinară toți din cap; se vedea bine că erau și ei încurcați.

— Și totuși e important, e chiar foarte important, repetară cîțiva studenți.

— Tot misterul teologiei trinitare la asta se reduce, la înțelegerea simbolică, teologică și sacramentală a numărului trei…

— Acum, că vă ascult vorbind, începu directorul, îmi dau și eu seama că, într-adevăr, e foarte important. Dar nu m-am gîndit niciodată la asta. Să-l întrebăm pe autor, adăugă el, întorcîndu-se brusc către mine.

De cîteva minute mă așteptam la asta și nu-mi mai găseam locul pe scaun. Dacă aș fi bănuit că se va ajunge aici, aș fi plecat cu zece minute mai devreme, îndată ce venise vorba despre moartea lui Dumnezeu. (S-ar fi crezut că părăsesc sala în semn de protest.)

— De ce de trei ori, domnule profesor? mă întrebă directorul zîmbind.

Se vedea bine că era și el curios, că-l interesa problema.

— Ah!, începui, încurcat. E greu de spus…

— Mai tare! strigară din mai multe părți deodată.

— Ar fi bine dacă v-ați ridica în picioare, sugeră directorul. Și puteți vorbi oricît; avem timp. Sîntem în antract.

Auzeam ca prin vis: „Ce spune? Ce spune?”

— E greu de spus, am repetat, ridicîndu-mă în picioare și privind încurcat către actorii adunați în fața cortinei. (Din fericire, îi cunoșteam pe toți.)

— Evident că e greu, mă întrerupse domnul din rîndul I. (Se ridicase și el în picioare.) E greu, pentru că e simbolic. Dar de la un specialist ca dumneavoastră…

— Evident, încercai eu din nou, e simbolic. Dar de data aceasta, cum să vă spun? De data aceasta, recunosc, n-am plecat de la o idee precisă, de la un simbol precis, vreau să spun. M-am gîndit, în general, m-am gîndit că dacă eu, bunăoară, aș vrea să-mi iau rămas bun de la cineva, aș repeta de mai multe ori cuvîntul Adio! i-aș spune Adio!

Mă oprii, încercînd să zîmbesc.

— Dar acum ați spus numai de două ori Adio! observă unul din vecinii mei.

— Numai de două ori? am exclamat surprins. Atunci am greșit. Dacă eu aș vrea să-mi iau rămas bun de la cineva, aș repeta Adio! de cel puțin trei ori.

— Dar nu se pune așa problema, mă întrerupse din nou domnul din rîndul I. Nu discutăm ce-ați face dumneavoastră, ci ce-a făcut Dumnezeu – sau reprezentantul lui Dumnezeu – în piesa dumneavoastră. De ce-a spus el de trei ori Adio?!

— E desigur un simbol, auzii din mai multe părți.

— E un simbol, repetai.

— Asta știm și noi. Dar ce simbolizează? Cum trebuie interpretat?

Căutam cu deznădejde o interpretare. Dar nu mă puteam opri să nu ascult șoaptele din jurul meu.

— E partea cea mai interesantă, și nici măcar nu știe ce simbolizează…

— De fapt, era singura parte originală…

— Dar dacă n-o înțelege nici el…

— Cum trebuie interpretat? auzii grupul de studenți din fund. (Se ridicaseră și ei în picioare.)

M-am apropiat de director.

— Știam eu bine de ce nu voiam să scriu teatru, i-am șoptit. Eu sînt timid, nu știu să vorbesc în public. Publicul mă intimidează. Publicul savant, mai ales, publicul din zilele noastre cunoaște atîtea lucruri, studiază, meditează. Simbolurile, sensurile profunde… Știam de ce nu voiam să scriu piesa asta…

Directorul mă privea zîmbind.

— Dacă nu vrei, n-o scrie…

Am răsuflat ușurat.

— Atunci n-o mai scriu, i-am spus.

Continua să zîmbească, dar îl ghiceam: era și el dezamăgit

1969

[1] aici și acum (lat.) (n. r.)

De cîteva minute, bătrînul se plimba prin fața casei neîndrăznind să intre. Era o clădire cu multe etaje, sobră aproape severă, așa cum se clădea pe la începutul secolului. Pe trotuar, castanii păstrau încă oarecare umbră dar strada era încinsă; soarele lovea din plin, cu puterea nămiezii de vară. Bătrînul își scoase batista și și-o înfășură în jurul gîtului. Era un bărbat destul de înalt și foarte slab, cu o figură prelungă, osoasă, ștearsă, cu ochii cenușii, fără expresie; mustața, crescută neîngrijit, era aproape albă, ușor îngălbenită de tutun. Avea o pălărie veche de paie și era îmbrăcat în haine de vară, decolorate, foarte largi, parcă n-ar fi fost ale lui.

Văzu pe ofițer apropiindu-se de el și-l întîmpină de departe, scoțîndu-și pălăria.

— Îmi puteți spune cît e ceasul? întrebă el extrem de politicos.

— Două, răspunse ofițerul fără să se uite la ceas.

— Vă foarte mulțumesc, făcu bătrînul clătinînd de mai multe ori din cap, și zîmbi.

Apoi se îndreptă hotărît spre poartă. Cînd puse mîna pe clanță, auzi pe ofițer în spatele lui:

— Trebuie să apăsați întîi pe buton.

Întoarse speriat capul.

— Și eu stau tot aici, spuse ofițerul întinzînd mîna și apăsînd pe buton. Pe cine căutați? îl întrebă el cîteva clipe în urmă fără să-l privească.

— Pe domnul maior de la M. A. I., Borza.

— Nu știu dacă e acasă. La ora asta e de obicei la serviciu.

Vorbea cu un glas neutru, privind