— Am observat că tortul tău are forma unei hoţoaice, îi  spuse Scrimgeour lui Harry. De ce?

Hermione râse dispreţuitor.

— A... doar n-o avea cumva legătură cu faptul că Harry este un căutător strălucit, ar fi prea evident, spuse ea. Sigur trebuie să fie vreun mesaj secret de la Dumbledore, ascuns în glazură!

— Nu cred că este ceva ascuns în glazură, spuse Scrimgeour, dar hoţoaica ar putea fi o ascunzătoare foarte bună  pentru un obiect mic. Sunt sigur că ştiţi de ce, nu-i aşa?

Harry ridică din umeri, dar răspunse Hermione în locul lui. Harry se gândi că era atât de obişnuită să răspundă corect la întrebări, încât nu se putuse abţine.

— Pentru că hoţoaicele păstrează amintirea pielii, spuse ea.

— Poftim? se mirară Harry şi Ron într-un glas, căci amândoi aveau o părere destul de proastă despre cunoştinţele Hermionei  în materie de vâjthaţ.

— Exact, spuse Scrimgeour. Hoţoaica nu este atinsă de pielea nimănui înainte de a fi eliberată, nici măcar de fabricant,  care poartă mănuşi. Este fermecată în aşa fel încât să poată  identifica prima persoană care a atins-o, în cazul contestării  unei prinderi. Hoţoaica- şi ridică mingiuţa aurie - Îşi aminteşte atingerea ta, Potter. Bănuiesc că Dumbledore, care era un  magician extrem de priceput, indiferent de ce defecte o fi avut,  s-ar putea să fi vrăjit această hoţoaică în aşa fel încât să nu o poţi deschide decât tu. Lui Harry îi bătea inima mai repede ca  niciodată. Era convins că Scrimgeour avea dreptate. Cum ar fi  putut evita să o ia cu mâna goală în faţa ministrului?

— Nu spui nimic, zise Scrimgeour. Poate că ştii deja ce

conţine hoţoaica... ?

— Nu ştiu, spuse Harry, întrebându-se în continuare cum să  pară că atinge hoţoaica fără să o facă în realitate. Voia să fi ştiut Legilimanţie, să fi fost expert, ca să-i poată citi gândurile Hermionei. Aproape că auzea cum i se învârteau rotiţele în cap.

— Ia-o, spuse Scrimgeour încet.

Harry întâlni ochii galbeni ai ministrului şi ştiu că nu avea de ales, că trebuia să o facă. Întinse mâna şi Scrimgeour se aplecă din nou în faţă, punând încet hoţoaica direct în palma lui  Harry. Nu se întâmplă nimic. Când Harry strânse degetele în  jurul hoţoaicei, aripile fluturară obosite şi se opriră.

Scrimgeour, Ron şi Hermione continuau să se uite avid la  mingiuţa acoperită acum parţial, de parcă încă ar fi sperat că  avea să se transforme în vreun fel.

— Foarte spectaculos, spuse Harry calm. Ron şi Hermione râseră.

— Atunci, asta este tot? întrebă Hermione, dând să se ridice de pe canapea.

— Ar mai fi ceva, spuse Scrimgeour, care acum părea prost dispus. Dumbledore ţi-a mai lăsat ceva, Potter.

— Ce anume? spuse Harry, revenindu-i entuziasmul. Scrimgeour nu se mai obosi să citească din testament de data  aceasta.

— Sabia lui Godric Cercetaş, spuse el.

Hermione şi Ron încremeniră. Harry se uită în jur, după  mânerul încrustat cu rubine, dar Scrimgeour nu scoase sabia  din punga de piele, care părea oricum prea mică pentru ca  aceasta să se afle acolo.

— Păi, unde este? întrebă Harry suspicios.

— Din păcate, spuse Scrimgeour, sabia nu îi aparţinea lui  Dumbledore, ca să o poată da mai departe. Sabia lui Godric  Cercetaş este un artefact istoric foarte important şi, drept urmare, îi aparţine...

— Îi aparţine lui Harry! spuse Hermione cu patimă. L-a ales  pe el, el a fost cel care a găsit-o, a ieşit din Jobenul Magic şi a  venit la el...

— Conform unor surse istorice de încredere, sabia îi poate apăreaoricărui Cercetaş merituos, spuse Scrimgeour. Asta nu  înseamnă că este proprietatea exclusivă a domnului Potter,  indiferent de ce a hotărât Dumbledore. Scrimgeour îşi scarpină  obrazul ras neuniform, cercetându-l pe Harry. De ce crezi că... ?

— Dumbledore a vrut să-mi dea mie sabia? întrebă Harry,  străduindu-se să nu îşi piardă cumpătul. Poate că s-a gândit că

ar arăta bine la mine pe perete.

— Nu este o glumă, Potter! mormăi Scrimgeour. Ţi-a lăsat-o cumva pentru că s-a gândit că doar sabia lui Godric Cercetaş îl poate învinge pe Moştenitorul lui Viperin? A vrut să o ai pentru că avea credinţa, ca mulţi alţii, că tu eşti cel menit să îl distrugă  pe Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit?

— Este o teorie interesantă, spuse Harry. A mai încercat  cineva să îl străpungă cu o sabie pe Cap-de-Mort? Poate că  ministerul ar trebui să desemneze nişte oameni să facă asta, în  loc să îşi piardă timpul demontând Deluminatoare sau acoperind evadări din Azkaban. Deci asta aţi făcut, domnule ministru, închis în biroul dumneavoastră? Aţi încercat să  deschideţi o hoţoaică? Oamenii mor, era să fiu şi eu unul dintre ei, Cap-de-Mort m-a urmărit peste trei comitate, l-a omorât pe Ochi-Nebun Moody, dar ministerul nu spune nimic despre toate astea, nu? Şi acum, vă aşteptaţi să cooperăm cu dumneavoastră?

— Întreci măsura! strigă Scrimgeour, ridicându-se.

Harry sări şi el în picioare. Scrimgeour şchiopătă spre Harry şi îl împunse cu putere în piept cu vârful baghetei, făcând o gaură  în tricoul lui Harry, ca şi când l-ar fi ars cu ţigara.

— Hei! spuse Ron, sărind în picioare şi ridicându-şi bagheta,  dar Harry îl opri.

— Nu! Vrei să aibă un pretext să ne aresteze?

— Ţi-ai amintit că nu mai eşti la şcoală, nu? spuse Scrimgeour, respirând sacadat în faţa lui Harry. Ţi-ai adus  aminte că eu nu sunt Dumbledore, care îţi ierta obrăzniciile şi  insubordonarea? N-ai decât să porţi cicatricea asta ca pe o coroană, Potter, dar nu este de datoria unui băiat de  şaptesprezece ani să îmi spună cum să-mi fac meseria! A sosit timpul să înveţi ce înseamnă respectul!

— A sosit vremea să meritaţi să fiţi respectat, spuse Harry. Podeaua se cutremură, se auzi un zgomot de paşi în fugă, apoi  uşa de la sufragerie se deschise de perete, iar domnul şi  doamna Weasley intrară în fugă.

— Ni... ni s-a părut că am auzit... Începu domnul Weasley,  părând foarte speriat la vederea lui Harry, care stătea aproape nas în nas cu ministrul.

— ... strigăte, gâfâi doamna Weasley.

Scrimgeour se dădu cu câţiva paşi înapoi, uitându-se la gaura  pe care o arsese în tricoul lui Harry. Părea să fie cuprins de