Este o carte grozavă – cea mai grozavă carte pe care ai citit-o vreodată. Ignor-o pe femeia de vizavi. Oricum, acum, doarme. Haide, Max, mai ai doar câteva ore până acolo.”

 

După cum s-a dovedit, următoarea vizită promisă în camera întunericului nu a venit după câteva zile, ci după o săptămână şi jumătate. Apoi, încă o săptămână până la următoarea şi încă una, până când a pierdut orice simţ al trecerii zilelor şi orelor. A fost mutat încă o dată, în altă magazie, unde erau mai multă lumină, mai multe vizite şi mai multă mâncare. Dar nu mai avea prea mult timp.

– Plec în curând, îi spuse prietenul său, Walter Kugler. Ştii cum este – armata.

– Îmi pare rău, Walter.

Walter Kugler, prietenul lui Max din copilărie, puse mâna pe umărul evreului.

– Ar putea fi mai rău. Îşi privi prietenul în ochii de evreu. Aş putea fi tu.

Asta a fost ultima lor întâlnire. Un ultim pachet a fost lăsat într-un colţ şi, de data aceasta, era şi un bilet. Walter deschise Mein Kampf şi îl strecură înăuntru, lângă harta pe care o adusese cu cartea.

– La pagina treisprezece, a zâmbit el, să-ţi poarte noroc, da?

– Pentru noroc, răspunse el şi se îmbrăţişară.

Când uşa s-a închis, Max deschise cartea şi cercetă biletul. Stuttgart-München-Pasing. Pleca în două zile, noaptea, chiar la vreme ca să prindă ultima legătură. De acolo, va merge pe jos. Avea harta deja în minte, împăturită în sferturi. Cheia era încă lipită de coperta interioară.

A stat o jumătate de oră înainte să se apropie de traistă şi să o deschidă. Pe lângă mâncare, mai erau câteva obiecte.

CONŢINUTUL SUPLIMENTAR AL DARULUI DE LA WALTER KUGLER O lamă mică. O lingură – cel mai apropiat lucru de o oglindă. Spumă de ras. O foarfecă.

Magazia mică era goală când a părăsit-o.

– Rămas-bun! a şoptit el.

Ultimul lucru pe care l-a văzut Max a fost o grămăjoară de păr, aruncată neglijent lângă perete.

Rămas-bun!

 

Cu o faţă proaspăt bărbierită şi cu părul într-o parte, dar pieptănat îngrijit, din acea clădire ieşise un alt om. De fapt, ieşise neamţ. Staţi o secundă, era neamţ. Sau, cel puţin, fusese.

În stomac, avea o combinaţie electrizantă de speranţă şi greaţă.

S-a dus la gară.

A arătat biletul şi cartea de identitate, iar acum stătea într-un compartiment mic din tren, direct în lumina reflectoarelor primejdiei.

– Actele!

 

Asta îi era groază să audă.

A fost îndeajuns de rău când fusese oprit pe peron. Ştia că nu se poate împotrivi de două ori.

Mâinile tremurânde.

Mirosul – nu, duhoarea – vinovăţiei.

Pur şi simplu, nu putea suporta din nou.

Din fericire, au venit devreme şi nu au cerut decât biletul, iar acum tot ceea ce rămăsese era o fereastră dincolo de care se zăreau orăşele, întruniri ale luminilor, şi femeia care sforăia în partea cealaltă a compartimentului.

În cea mai mare parte a călătoriei încercase să citească din carte, străduindu-se să nu-şi ridice deloc privirea.

Cuvintele îi umblau haihui prin gură.

Ciudat, dar, în timp ce întorcea paginile şi avansa cu fiecare capitol, simţise gustul a doar două cuvinte.

Mein Kampf. Lupta mea.

Titlul, iarăşi şi iarăşi, pe când trenul susura dintr-un oraş german într-altul.

Mein Kampf.

Dintre toate lucrurile care îl puteau salva.

Şarlatanii

Aţi putea susţine că lui Liesel Meminger nu i-a mers rău deloc. Chiar aşa a fost în comparaţie cu Max Vandenburg. Cu certitudine, fratele ei îi murise în braţe. Mama ei o abandonase.

Dar orice era mai bine decât să fii evreu.

 

Înainte să sosească Max, fusese pierdut încă un client căruia mama ei îi spăla hainele; de data aceasta, familia Weingarten. Schimpfen-ul obligatoriu a avut loc în bucătărie, iar Liesel s-a consolat cu faptul că mai rămăseseră doi şi, chiar mai bine, unul dintre ei era primarul, soţia şi cărţile.

Cât despre celelalte activităţi ale lui Liesel, încă făcea prăpăd împreună cu Rudy Steiner. Aş îndrăzni să sugerez chiar că îşi şlefuiau înclinaţiile infracţionale.

Au mai făcut câteva excursii cu Arthur Berg şi prietenii lui, ţinând să-şi demonstreze talentul şi să-şi extindă repertoriul de furtişaguri. Au luat cartofi dintr-o fermă, cepe dintr-alta. Dar cea mai mare victorie au izbutit-o pe cont propriu.

După cum am fost martori mai devreme, unul dintre avantajele mersului prin oraş era posibilitatea găsirii de lucruri pe jos. Un altul era observarea oamenilor sau, mai important, a aceloraşi oameni făcând lucruri identice săptămână după săptămână.

Un băiat de la şcoală, Otto Sturm, era o astfel de persoană. În fiecare după-amiază de vineri, mergea cu bicicleta la biserică, ducându-le bunătăţi preoţilor.

Timp de o lună, l-au urmărit pe măsură ce vremea bună devenea proastă, iar Rudy era hotărât în mod deosebit ca într-o vineri, într-o săptămână anormal de rece din octombrie, Otto să nu ajungă chiar la destinaţie.

 

– Toţi preoţii ăia, explica Rudy în vreme ce colindau prin oraş. Sunt oricum prea graşi. S-ar putea lipsi de hrană o săptămână şi ceva.

Liesel nu putea decât să-l aprobe. Mai întâi de toate, ea nu era catolică. În al doilea rând, era destul de înfometată şi ea. Ca întotdeauna, căra rufele spălate. Rudy ducea două găleţi cu apă rece sau, cum zicea el, două găleţi de viitoare gheaţă.

Exact înainte de ora două, se apucă de treabă.

Fără ezitare, turnă apa pe stradă, chiar în locul în care Otto pedala când dădea colţul.

Liesel trebuia să admită.

La început, simţise o oarecare vină, dar planul era perfect sau pe cât de perfect posibil. În fiecare zi de vineri, puţin după ora două, Otto Sturm vira spre strada München cu produsele în coşul din faţă, pe ghidon. În această vineri, nu va merge mai departe.

Strada era acoperită cu gheaţă, dar Rudy avea o jachetă în plus şi abia îşi stăpânea un rânjet. Îi traversa faţa ca o patină.

– Haide, zise el, în tufişul de acolo.

După aproximativ cincisprezece minute, planul diabolic a dat roade. Ca să spunem aşa.

Rudy arătă cu un deget printr-o deschizătură din tufiş.

– Iată-l!

Otto veni după colţ, inocent ca un mieluşel.

Nu irosi timpul şi pierdu controlul bicicletei, alunecând pe gheaţă şi aterizând cu faţa în jos pe stradă.

Văzând că nu se mai