din oraş. Aproape imediat după ce atacau prima piesă din program, publicul dădea năvală să cumpere bilete; ca să intre în muzeu, la adăpost de cascada de scârţâieli penibile şi de zgomotul huiduielilor publicului profund dezamăgit.

  Una dintre primele „curiozităţi” pe care Barnum le-a dus în turneu de-a lungul şi de-a latul ţării a fost Joice Heth, o femeie care pretindea că are o sută şaizeci şi unu de ani. În reclama făcută cu ostentaţie, se susţinea că bătrâna fusese sclava care, în urmă cu aproape un secol şi jumătate, îl alăptase pe George Washington. După luni întregi de turneu, când numărul spectatorilor începuse să mai scadă, Bamum a trimis presei o anonimă, denunţând şarlatania: Joice Heth nu este om, ci un automat făcut din oase de balenă, cauciuc şi nenumărate arcuri”. Cei care până atunci nu avuseseră curiozitatea de a merge să o vadă pe faimoasa doică a preşedintelui Washington, acum nu au mai rezistat tentaţiei, iar cei care deja o văzuseră, au mai plătit o dată ca să verifice cu ochii lor dacă femeia era reală sau fuseseră înşelaţi de un robot, aşa cum se răspândise zvonul.

  În 1842, Barnum a cumpărat corpul a ceea ce era, chipurile, o sirenă. Creatura semăna cu o maimuţă cu trup de peşte, iar capul părea o continuare naturală a corpului – îmbinarea era perfectă, o adevărată minune. După unele cercetări, Bamum a descoperit că „sirena” fusese „asamblată” impecabil, în Japonia, unde şarlatania provocase destulă tulburare.

  Aceasta nu l-a împiedicat să publice în toate ziarele anunţuri vestind capturarea creaturii pescuite în Insulele Fiji, la care nu a uitat să alăture gravuri reprezentând sirene. Până în momentul prezentării „exponatului” în muzeul său, Bamum pregătise bine lucrurile: anunţurile lui declanşaseră o veritabilă dezbatere naţională asupra existenţei sau inexistenţei acestor fiinţe mitice. Cu două-trei luni mai înainte, nimeni nu discuta despre sirene şi, dintre câţi ştiau câte ceva despre ele, nimănui nu-i păsa de soarta lor. Acum, nu se mai vorbea de nimic altceva. În plus, toată lumea părea de acord că ele sunt cât se poate de reale. Bineînţeles, oamenii au dat năvală să vadă „sirena din Fiji” şi să asculte dezbaterile.

  Câţiva ani mai târziu, Barnum a făcut înconjurul Europei cu generalul Tom Degeţelul, un pitic de cinci ani, originar din statul Connecticut, pe care acest impresar înnăscut l-a prezentat drept un băiat de unsprezece ani, de origine britanică şi pe care îl învăţase să facă tot felul de giumbuşlucuri extraordinare. Faima lui Bamum atrăgea atenţia generală într-aşa măsură, încât până şi regina Victoria, personificarea sobrietăţii, curioasă să-l vadă pe talentatul pitic, a cerut să i se organizeze o reprezentaţie particulară la palatul Buckingham. Poate că presa engleză îl ridiculiza pe Bamum, dar acesta a ştiut s-o distreze şi să-i câştige aprecierea şi stima.

  ARTISTUL DE CURTE.

  Orice operă de artă oferită în dar unui principe devenea, prin însuşi acest fapt, un lucru deosebit. Uneori artistul căuta să atragă asupra lui atenţia curţii şi prin comportamentul său. După opinia lui Vasari, Sodoma era „binecunoscut atât pentru felul său excentric de a fi, cât şi datorită faimei de pictor bun” pe care şi-o câştigase. Cum papei Leon al X-lea „îi plăcea să se înconjoare de asemenea indivizi ciudaţi şi zănatici”, l-a înnobilat, ceea ce l-a făcut pe artist să-şi iasă şi mai tare din minţi. Lui Van Mander i se părea straniu că experimentele de pictură cu gura şi cu piciorul ale lui Cornelis Ketel erau achiziţionate de numeroase personalităţi marcante „din pricina ciudăţeniei lor”', deşi, în fond, Ketel mergea pe urmele experimentelor similare realizate înaintea lui de Tiţian, Ugo da Carpi şi Palma Giovane, care, după spusele lui Boschini, pictau cu degetele „întrucât doreau să imite gestul zămislitor al Creatorului Suprem”. Van Mander povesteşte că Grossaert a atras atenţia împăratului Carol Quintul prin veşmintele fanteziste, confecţionate din hârtie, pe care le purta. Astfel, el a adoptat tactica utilizată cândva de către Dinocrate, care pentru a-şi deschide drum până la Alexandru cel Mare, se spune că şi-a făcut apariţia în sala unde monarhul împărţea dreptatea, deghizat – adică dezbrăcat în chip de Hercule.

  ARTISTUL DE LA CURTE, MARTIN WARNKE, 1993

  Comentariu.

  Bamum a înţeles mecanismul psihologic fundamental al captării atenţiei oamenilor: o dată ce ochii mulţimii se opresc asupra ta, capeţi, brusc, o legitimitate specială. A trezi interes însemna a aduna lumea. „Mulţimea are buzunare”, scria el. În plus, când sunt atât de mulţi la un loc, semenii noştri manifestă tendinţa de a acţiona sau reacţiona la unison. Dacă se găseşte un trecător care să se oprească pentru a se uita la cerşetorul absorbit de ocupaţia sa ciudată de a înşira cărămizi pe trotuar, nu încape îndoială că lângă acel trecător se vor mai opri şi alţii, atraşi unii către ceilalţi asemenea ghemotoacelor de scamă şi praf de prin colţurile nemăturate. Apoi, cu ajutorul unui mic „brânci”, aceşti trecători pot fi împinşi, încetişor, către muzeu sau către orice alt spectacol pe care li-l oferi. Cum aduni lumea? Făcând ceva neobişnuit, ceva excentric – trezeşte curiozitatea şi vei vedea că mulţimea se va simţi atrasă ca de un magnet. Oamenii se apropie ca să vadă de aproape tot ceea ce este ieşit din comun sau inexplicabil, iar o dată ce le-ai captat atenţia, n-o mai lăsa să-ţi scape: ori de câte ori ea se va îndrepta spre altcineva, va fi în detrimentul tău. Bamum nu se dădea în lături de la nici un artificiu şi nu îşi făcea nici un fel de scrupule în urmărirea acestui scop, de importanţa căruia era perfect conştient: menţinerea în centrul atenţiei generale.

  Prin urmare, atunci când te afli la începutul ascensiunii către putere, nu precupeţi nici un efort în vederea captării atenţiei oamenilor. Un aspect esenţial este că motivul şi calitatea acestei atenţii nu au absolut nici o însemnătate. În cazul lui Bamum, trebuie spus că oricât de dure erau comentariile criticilor, oricât de violente atacurile vizând propria sa persoană şi şarlataniile pe care le punea la cale, el