— Nu, acum lucrează cu Marmoroşblanc.

  Iocan tocmai terminase de potcovit caii cuiva, un om înalt, cu o faţă albă, adus puţin de spate şi care aştepta tăcut fără să se uite la oameni.

  — Ei, cine e la rând cu potcovitul? întrebă Iocan uitându-se la cei care veniseră cu caii.

  — Fă-l pe al meu, că trebuie să-l înham şi să mă duc repede la carieră, după nişte piatră, zise un flăcău scurt şi îndesat, cu un nas mic şi rotund ca o pătlăgică.

  — Hai mai repede! Ce-mi spui mie că te duci la carieră? zise Iocan clănţănind cleştele în mâini, parcă ar fi vrut să-i scoată calului măselele din gură.

  Flăcăul trase calul alături, îl legă de par şi-şi încleşta palma pe piciorul din urmă al animalului.

  — Ăss-ta! ăss-ta! zise el apucându-l de chişiţă.

  Învăţat, calul ridică copita şi stătu cuminte în timp ce fierarul începu să i-o cureţe şi să i-o pregătească pentru pusul potcoavei. Miros greu de unghie arsă se răspândea până departe…

  Omul care îşi potcovise caii mai înainte îi lega alături în tăcere. Ţinea pleoapele peste ochi şi nu zicea nimic.

  — Ce mai faci, Boţoghină? îl întrebă cineva cu grijă, cu un glas scăzut. Ai terminat de sapă?

  — Am terminat! şopti celălalt şi faţa i se posomorî. Iocane, îţi plătesc mâine, se adresă apoi fierarului mai mult ca să nu intre în vorbă cu cel care îl întrebase, decât din grijă pentru fierar.

  Trase de cai şi porni alături de ei, fără să se uite la cineva şi fără să dea bună ziua.

  — Ce e cu Boţoghină?! se miră Iocan după ce Boţoghină se îndepărtă.

  — E bolnav, săracu! răspunse cel care încercase să intre în vorbă cu el. E atacat, cică o să dea din lot.

  — Cine dă din lot? întrebă Moromete.

  — Boţoghină.

  — De ce?!

  — Să se caute.

  — A, Botoghină! Şi n-aţi auzit cui vinde?

  — He, he, râse cineva, Moromete se interesează. Vrea să aibă trei loturi.

  Moromete stătea lângă Iocan cu secerile în mână şi se uita la el ca şi când n-ar fi auzit înţepătura.

  — Tudor Bălosu cică îi cumpără, explică cel dinainte.

  — Du-te încolo cu secerile tale, Moromete! se supără Iocan. Nu pot să ţi le fac azi.

  — Şi tu ce-mi arăţi fasolele, Cimpoacă?! întrebă Moromete fără să se sinchisească de Iocan. Parcă tu n-ai vrea?

  — Ba îl dau dracului de pământ cu brazda lui, răspunse Cimpoacă cu nepăsare.

  — Îl dai fiindcă nu-l ai! explică Moromete. Dar ia să-l ai, să vezi cum ai vrea! Dă-mi o ţigare, buzatule, se adresă apoi fierarului, după ce se căutase zadarnic prin buzunarele flanelei.

  — Ia pleacă d-aici, Moromete, bolborosi Iocan ridicându-şi buza lui groasă şi ameninţându-l pe Moromete cu cleştele.

  Se opri totuşi din bătutul caielelor, băgă mâna în buzunarul şorţului şi-i întinse lui Moromete tabachera. Acesta îşi umplu o foiţă şi mai turnă şi în buzunarul flanelei.

  — Daţi-vă la o parte! spuse Dumitru lui Nae cu gura mare; stătea singur pe un bulumac, cu picioarele întinse ca nişte catalige. Păzea că vine Cocoşilă! exclamă el.

  — Mă, deştepţilor! îi apostrofă Cocoşilă de departe. Ce v-am spus eu vouă alaltăieri?

  Le spusese că o să plouă. Cocoşilă se opri la marginea poienii şi rămase acolo în picioare parcă n-ar fi vrut să se amestece cu ceilalţi. Era îmbrăcat de sărbătoare ca şi ceilalţi, în afară de pălărie şi de chimir pe care le purta tot timpul. Era cam de modă veche Cocoşilă, încins cu chimirul lui de piele şi cu cămaşa albă cu poale lungi scoasă peste izmene, iar pălăria lui semăna cu o gambetă; avea culoarea prafului şi încă ceva din care puteai să înţelegi că nu se va mai rupe niciodată; în picioare Cocoşilă avea bocanci. Ceilalţi purtau cămăşi şi izmene de pânză, dar fără bocanci şi chimir, sau vestă peste cămaşă, cu pantaloni bufanţi ieftini şi ghete cumpărate cine ştie când şi scofâlcite de atâta păstrare. Unii erau desculţi, în cămaşă şi pantaloni şi cu pălării vechi, dar periate proaspăt cu apă. Cel mai sigur semn că erau gătiţi de sărbătoare erau feţele lor rase proaspăt.

  — Ce ne-ai spus, Cocoşilă? întrebă leneş Dumitru lui Nae.

  Cocoşilă se apropie mai mult şi duse mâna la pălărie.

  — Bună dimineaţa! spuse el cu demnitate. Eşti prost! îl preveni în treacăt pe Dumitru lui Nae, după care nu-l mai luă în seamă, îl căută cu privirea pe Moromete: Unde eşti, mă?!

  Moromete stătea cu spatele parcă înadins şi se ciorovăia cu unul din ucenicii care nu vroia să-i dea zimţi la seceri.

  — Unde eşti, mă pârlitule? întrebă Cocoşilă din nou. Dă-mi o ţigare!

  — N-am! observă Moromete.

  — Ce vorbeşti!

  — Da! spuse el parcă fericit.

  Cocoşilă scoase dintr-o despărţitură a chimirului un pachet de regie nedesfăcut, se aşeză nepăsător pe un butuc şi începu să-şi răsucească o ţigare. Moromete se lăsă pe vine şi îşi făcu şi el din pachetul lui Cocoşilă, după care întinse mâna şi trase încet de sub acelaşi chimir Dimineaţa. Ziarul nu era întreg, dar Cocoşilă avusese grijă să-i aducă lui Moromete paginile cu ştiri politice şi cu dezbaterile.

  — Asculţi, Moromete? Nu mai citi, lasă că am citit eu înaintea ta şi sunt mai deştept, ascultă aici la mine… Degeaba are doi creieri!

  Era vorba de N. Iorga.

  — Aşa crezi tu! protestă Moromete jignit.

  — Iocane, mi se pare mie că Moromete ne părăseşte, spuse Dumitru lui Nae.

  — De ce, Dumitre? întrebă Iocan curios.

  — Păi nu-i mai place lui Moromete de Gheorghe Brătianu, răspunse Dumitru lui Nae vesel. Mă opresc alaltăieri, pe podişcă, Moromete cu Mişcarea în mână: „Ei, ce mai