în brațe și am s-o mîngîi. Văzînd că n-o fac, se uită la mine pe sub cot cu o privire în care se vedea că știe că inocența e o irezistibilă seducție. Îi arsei una la fund destul de tare. „Au, ta-taaa!”, mă imploră deodată uluită de durere și surpriză și se redresă și lacrimile începură să-i curgă în șiroaie pe obraji, în timp ce chipul i se schimonosi de o decepție mare. Foarte bine, gîndii, și eu am fost decepționat, dar n-am avut cui să strig, cum ai tu acuma, și nici să vărs lacrimi, în așteptarea unei mîngîieri. „Cum ai putut să te porți atît de urît cu tata? o întrebai cu o blîndețe împrăștiată. Tu nu știi cît țin eu la tine? Poți să-mi răspunzi?” „Ci știu!” „Și atunci?” N-o întrebam ca să-mi răspundă, știam că nu poate, la urma urmei îmi semăna la fire. Eu n-o chinuisem pe mama? Și nu la vîrsta ei, ci adolescent fiind, cînd simțul moral, rușinea de care îi pomenisem acum Silviei ar fi trebuit să fie prezente. „Te-ai plictisit? o întrebai absent. Îmbracă-te, azi mergem la cinema.”

Capitolul IV

Totuși nu înțelegeam, sau mai bine zis continuai să mi se pară nelalocul lui demersul Tasiei. Și mai ales pornirea, chiar furia ei împotriva mea. De unde și pînă unde această reactualizare, această punere pe tapet foarte brutală a vinovăției mele față de Matilda? Asta avea haz! Că de ce n-am oprit-o! Ca și cînd nu asta aș fi făcut atîta vreme, aș putea chiar zice încă din primele zile după ce ne căsătoriserăm și apoi aproape pînă la extrema limită a răbdării după ce ieșisem iarăși afară. Îmi aminteam foarte bine că o făcusem părtașă a tuturor etapelor pe care le trăisem pînă ce Matilda divorțase. Nu-mi aminteam însă să fi auzit-o pe Tasia că ar fi încercat vreodată s-o domolească pe cumnata ei. Era fatal: în ultimă instanță rudele se apără între ele, chiar dacă o vreme încearcă (cu părtinire însă) să împiedice destrămarea unei familii. Parcă ai mei nu mă sfătuiseră atunci, cînd cu botezul Silviei, s-o las pe „smintita aia”?

Adică ce, era acum furioasă Tasia că Matilda trăia rău cu Mircea al ei? Ei na! Mare lucru! Nu era de treabă Mircea? Și ce, așa era el, era firesc… Matilda nu se mai considera și ea „firească”? Și eu fusesem firesc, îmi plăcuse mie la deratizare, și ce era cu asta? Era, ca să zic așa, o probă supremă de fireștenie, ce spun, ultra! Fără ostrețe! Și acum scoteau copilul în față.

Spre sfîrșitul vacanței primii un telefon de la Matilda. „Sînt acasă, zise, adu-mi-o pe Silvia.” „Plecați?”, o întrebai ca să zic ceva (firește că plecau!). Urmă însă o tăcere, înainte să-mi răspundă: „Da, plecăm!” Mă reținu la o cafea. „Nu plecăm”, zise cînd ne regăsirăm iarăși față în față, ca odinioară, în holul care mi se păruse pe atunci imens. Acum mi se părea, după ani, că e un hol ca oricare altul, ceva mai mare (cînd revedem locurile unde am trăit găsim totdeauna spațiul micșorat, probabil din pricină că în amintire dimensiunile cresc). Nu înțelesei bine, spusese „nu plecăm” cu un glas ciudat. „Da, dragă, preciză, nu mai plecăm deloc.” „Cum adică?” „Nu ți-a spus Tasia?” „Tasia mi-a spus niște baliverne, zisei, sper că nu tu ai pus-o?” „Bineînțeles că nu, dar nu poți împiedica pe cineva să vorbească”, zise ea cu o vioiciune și o veselie tristă, așa cum par unii oameni care vor să afecteze că nu li s-a întîmplat nimic ieșit din comun, deși li s-a întîmplat ceva foarte grav. Rămăsei tăcut. O fi picat Mircea și acum se întorc în orașul nostru? La acest gînd simții o simpatie bizară pentru el și chiar și pentru Matilda. „Tasia mi-a spus că trăiți rău, e adevărat?” „Da, adică am trăit rău, acum nu mai trăim, fiindcă ne-am despărțit. Da, dragă, preciză ea iarăși, am divorțat…” „De ce!?” „Ei, aia e, de ce! De ce, de nece, asta e situația.” „Tasia mi-a spus și acum înțeleg că trebuie să fie din pricina Silviei.” „Nu, spuse ea cu fermitate. E adevărat că Silvia, reluă cu alt glas, e încăpățînată și stricătoare, dar care copil n-are un cusur? O s-o dezvățăm, te rog să mă ajuți. Cu tine cum s-a purtat?” „La început rău (și îi povestii), dar pe urmă a fost foarte cuminte, foarte dulce. Nu-mi place că e cam șmecheră, altfel credeam eu că o să evolueze.” „Are destul timp să ajungă și cum ai dori tu. E un copil educabil.” „Deci nu din pricina ei trăiați rău.” „Nici vorbă!… Silvia, se adresă fetiței care se apropiase și voia să stea cu noi, ia du-te tu în biroul lui tata și citește sau desenează ceva acolo.” „Deci voi ați venit de tot acasă, ți-ai adus și lucrurile…” „Da, mi-au fost expediate… într-o singură zi, odată cu certificatul de divorț… Am plecat din Londra la ora zece cu avionul și cînd am ajuns acasă un tip mi-a spus din poartă: «Nu mai locuiți aici, întoarceți-vă la casa dumneavoastră din Ardeal». Înseamnă că el dăduse ordin încă din timpul nopții, imediat ce drama se consumase. Ca să vezi, rapid, curat, eficient și fără explicații zadarnice. Fiindcă trebuie să știi că nu mi-a spus nimic. Doar atît, dimineața: «Trebuie să te întorci în țară! O să ți se aducă biletul de avion.» Avea aerul să-mi spună, cum se mai întîmplase și în alte ocazii, că nu el a hotărît, a primit un ordin. Cît sînt ei de mari, din cînd în cînd primesc astfel de ordine, care trebuiesc executate fără codeală… Știu că îți plăcea să bei ceva cînd stăteam de vorbă. Bei un pahar?” „Cred că am să beau toată sticla, spusei, încă sub imperiul surprizei. Formidabil! Și de mult trăiați rău?” „Hm! Destul de demult!”, zise ea cu un glas care nu mai afecta nimic, liniștit și detașat,