Se ridică și se întoarse din oficiu cu o sticlă de vin roșu și două pahare. „Și fetița asta, zisei, a știut și a fost în stare atîtea zile să nu-mi spună nimic?! exclamai uluit. I-ai interzis tu?” „Nu, dar a învățat să nu se bage. Adică nu știu dacă «a învățat», fapt e că n-o interesează… Atît ar mai fi lipsit, să sufere și ea de ce-am suferit noi! Sînt lucruri care nu pătrund în lumea lor, dramele celor mari, suferința sau moartea…” „Așa vezi tu lucrurile?” „Da, așa le văd!” „Ar însemna că nici fericirea celor din jur nu-i atinge?” „Nu cine știe ce.” „Mie mi-a pus o întrebare ciudată, dacă mă întorc acasă, dar nu eram prea atent…” „Da, conveni Matilda, din cînd în cînd pun astfel de întrebări, dar vezi după ochii lor că nu așteaptă să le răspunzi, sau dacă le răspunzi nu înțeleg mare lucru. E și firesc să fie așa.” „Da, zisei, și e și firesc ca și noi, cei vinovați, să ne găsim astfel de scuze.” „Pot să te asigur, zise atunci Matilda foarte sigură pe ea, că eu aș fi ultima mamă din lume care ar căuta o astfel de scuză, după cum nu sînt nici prima și nici ultima care a făcut ce-am făcut.” „Sîntem foarte vicleni în astfel de considerații, continuai fără să am sentimentul că eu m-aș crede mai puțin vinovat decît ea. Avem o singură șansă, ca Silvia să fie la maturitate o personalitate puternică, să poată, adică, să nu considere în amintire copilăria ei drept tristă. Iar dacă nu, repetai eu această gîndire a mea, am mai avea o șansă, s-o facă altcineva fericită. Altfel nu ne va ierta!” „Exagerezi, zise Matilda. Copilul ne iubește.” „Da, fiindcă n-are încotro!… Să nu fii sigură de această iubire cînd o să înceapă să se desprindă de noi și să ne judece.” „O să aibă nevoie de noi și la treizeci de ani! exclamă Matilda cu un rîs care sfida cu o inconștiență răvășită orice amenințare pe care încercam să i-o sugerez. Tu ești filozof, ai o gîndire speculativă, care operează cu concepte ideale și abstracte! Eu sînt o mamă concretă, de care Silvia o să aibă nevoie oricum, că o să fie puternică sau slabă, fericită sau nefericită. Viața e grea și nesigură, nimeni nu-și mai poate permite luxul de a învinui pe altul de lucruri pe care și el le face. Dacă îmi permiți să fiu și eu filozoafă: cînd timpurile sînt așa cum sînt, conflictele eterne se atenuează, oamenii încheie între ei un armistițiu, devin mai toleranți.” Da, gîndii, în felul acesta ți-ai permis tu să-mi faci mie cel mai mare rău, crezînd că e un rău atenuat… „Vrei să spui, zisei, că oamenii cad de acord să trăiască într-un fel de promiscuitate?!” „Da, confirmă ea, nimeni nu mai e atît de independent ca altădată, adică iluzia asta se destramă printre cele dintîi… Mă uitam la Mircea… Oamenii își închipuiesc că un astfel de șef duce o viață grandioasă, are mașină la scară, vilă somptuoasă, nu stă la coadă la carne, face ce vrea… Da, e adevărat, nu trăiește în lipsuri, dar nu face ce vrea, e mai puțin liber decît unul care, după ce iese de la muncă și după ce stă la coadă, ia un chil de vin și se distrează în voie cu cîțiva prieteni, pe urmă se culcă și doarme zdravăn. Nu-l smulge nimeni dintre prieteni cînd îi e lumea mai dragă (primește un telefon!) și nici din pat cînd e somnul mai dulce.” „Săracul! exclamai, trebuie să fie tare chinuit!” „Nu e chinuit, zise Matilda mohorîtă, simțul datoriei împlinite îl răsplătește din plin, dar cîți or fi în stare să se înhame ca el și să nu-și dea în petic?” „Așa este, zisei cu ironie, fiecare cu soarta lui. Am însă îndoieli în ceea ce privește îndeplinirea datoriei. El s-a pregătit pentru asta și își exercită profesiunea cu toate riscurile inerente… Hm! exclamai indignat, între altele datoria lui constă să-i împiedice pe alții să facă la fel, adică să-și exercite profesiunea pentru care s-au pregătit… El da, alții nu!” „Nu depinde de el”, zise și Matilda posomorîtă. „Și mă rog, de cine depinde?”

Nu-mi răspunse. Dar îmi plăcea că îl apăra. Însemna că despărțirea lor nu fusese urîtă. Mă întinsei în fotoliu cu vagă ironie adresată mie însumi că, iată, așa contabil cum eram eu (și nu universitar), tot eram mai liber și mai fericit decît bietul Mircea. „Și mă rog, zisei, ce s-a întîmplat la Londra, dacă nu sînt indiscret?” „Nu, nu e nici o indiscreție, pot să-ți spun, zise Matilda cu simplitate. Acolo eu am fost de vină… Pînă acolo, hm! Mi-e greu să-ți povestesc… Așa și așa! Mă punea să mă îmbrac urît la recepțiile oficiale… Nu înțelegeam de ce mă scotea din sărite cu muțenia lui, nu voia să-mi explice. «Bine, dragă, atunci nu mai merg», strigam, «nu, că trebuie să mergi», ridica și el glasul, nu era după mine… Nici măcar să mă pieptăn după gustul meu nu mă lăsa, mai rău, acasă începea să urle… «Ce e cu tine, îl întrebam, ai înnebunit? Ce-am mai făcut?» Își lăsa capul în jos și tăcea zile în șir. A trebuit să treacă multă vreme pînă să înțeleg: îmi atrăgeam, cică, prea multe simpatii cu felul meu de a fi, cu toate că nu făceam nimic deosebit, îmi dădeam și eu seama că o recepție cu protocol înalt nu e o petrecere ca acasă, unde nu te vede nimeni. M-am hotărît atunci să-mi reprim voioșia mea din fire și să plec imediat dintr-un grup prea numeros care se făcea în jurul meu. Tot nu era mulțumit… «Faci tot timpul numai gafe», îmi spunea și arăta atît de tulburat încît am căzut la bănuieli. «Uite ce e, i-am spus, eu la astfel de ceremonii nu mai merg. Spui că sînt bolnavă, sau că Silvia e bolnavă și cu asta