al XI-lea, a îmbunătăţit finanţele regale, permiţând astfel întreţinerea unei armate permanente considerabile pe timp de pace. Totuşi, acestea erau măsuri de întărire a unei ţări care urma un proces lent de declin din primele rânduri. În cuvintele profesorului Roberts:

 

Timp de o generaţie, Suedia fusese îmbătată de succes şi ghiftuită de prăzi. Carol al XI-lea a adus-o înapoi în lumina cenuşie a existenţei cotidiene, oferindu-i politici adecvate resurselor şi intereselor sale reale, înzestrând-o cu cele necesare pentru a le urmări şi pregătind-o pentru un viitor de faimă şi demnitate ca putere de rangul al doilea[121].

 

Acestea nu au fost realizări mărunte, dar în contextul european mai larg ele au avut o semnificaţie limitată. Şi este interesant de observat măsura în care balanţa de putere din Baltica, de care depindeau la fel de mult Suedia, dar şi Danemarca, Polonia şi Brandenburgul, era influenţată şi „manipulată” în a doua jumătate a secolului al XVII-lea de francezi, olandezi şi chiar de englezi, în propriile scopuri, prin subsidii, intervenţii diplomatice şi, în anii 1644 şi 1659, prin prezenţa unei flote olandeze[122]. În cele din urmă, dacă Suedia nu a putut fi considerată niciodată un stat „marionetă” în acest mare joc diplomatic, ea a rămas totuşi un pitic economic comparativ cu puterile în ascensiune ale Vestului, având tendinţa să devină dependentă de subsidiile lor. Comerţul său exterior în jurul anului 1700 reprezenta doar o mică fracţiune din cel al Provinciilor Unite sau al Angliei, iar cheltuielile sale de stat reprezentau probabil cam o cincime din cele ale Franţei[123]. Pornind de la această bază materială inadecvată şi lipsită de posibilitatea de a accede la colonii peste mări, Suedia a avut puţine şanse – în ciuda admirabilei sale stabilităţi sociale şi administrative – de a-şi menţine anvergura militară pe care o avusese pentru scurt timp sub Gustav Adolf. În deceniile ce au urmat, în realitate activitatea sa a fost redusă la încercarea de a opri avansul Prusiei dinspre sud şi al Rusiei dinspre est.

 

Exemplul final, cel al puterii olandeze în această perioadă, se află într-un contrast remarcabil cu cazul Suediei. Aici avem de-a face cu o naţiune creată în circumstanţele confuze ale unei revoluţii, un mănunchi de şapte provincii eterogene separate de graniţe instabile de restul teritoriilor Ţărilor de Jos deţinute de Habsburgi, o mică parte dintr-o parte a unui vast imperiu dinastic, limitată ca populaţie şi teritoriu, dar care a devenit subit o mare putere în interiorul şi în afara Europei pentru aproape un secol. Ţările de Jos difereau de celelalte state din Europa – dar nu şi de precursorul său italian, Veneţia – prin forma de guvernământ republicană, oligarhică. Dar caracteristica cea mai distinctivă era faptul că temelia puterii sale era ancorată ferm în lumea comerţului, industriei şi finanţelor. Era, cu siguranţă, o putere militară formidabilă, cel puţin în apărare, şi a reprezentat cea mai eficientă forţă navală până când a fost eclipsată de Anglia, spre sfârşitul secolului al XVII-lea. Dar aceste manifestări ale forţei militare reprezentau mai degrabă consecinţele decât esenţa puterii şi influenţei olandeze.

Desigur, în primii ani ai revoltei, cei aproximativ 70 000 de rebeli olandezi nu au contat prea mult în afacerile europene. Într-adevăr, aceştia aveau să se considere o naţiune separată doar peste câteva decenii, iar graniţele au început să se contureze abia la începutul secolului al XVII-lea. Aşa-numita Revoltă a Ţărilor de Jos a fost la început manifestare sporadică, în cadrul căreia diferite grupuri sociale şi regiuni au luptat unele împotriva altora, opunându-se totodată şi uneori chiar căzând la înţelegere cu conducătorii lor Habsburgi. În anii 1580 au existat momente când politica de recuperare a teritoriilor pentru Spania întreprinsă de ducele de Parma a fost aproape de reuşită. Dacă nu ar fi fost subvenţiile şi ajutorul militar oferite de Anglia şi de alte state protestante, importarea unor cantităţi mari de armament din Anglia şi frecventele detururi ale armatei spaniole în Franţa, rebeliunea ar fi putut fi înăbuşită. Însă, din moment ce porturile şi şantierele navale din Ţările de Jos erau aproape toate controlate de rebeli, Spania fiind incapabilă să obţină controlul pe mare, Parma nu putea recuceri teritoriile decât prin operaţiuni lente de asediu de pe uscat, pierzându-şi avantajul ori de câte ori se ordona să mărşăluiască cu armatele sale spre Franţa[124].

Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos supravieţuiseră până în anii 1590 şi au putut recuceri chiar o mare parte a provinciilor şi oraşelor pierdute în est. În această etapă, armata era bine pregătită, fiind condusă de Mauriciu de Nassau, care prin inovaţiile tactice şi priceperea în exploatarea terenului mlăştinos s-a dovedit a fi unul dintre cei mai buni lideri militari ai epocii. Ar fi o inadvertenţă să numim olandeză această armată, căci în 1600 era compusă din 43 de companii engleze, 32 franceze, 12 scoţiene, 11 valone, nouă germane şi doar 17 olandeze[125]. În ciuda acestei diversităţi (în niciun caz atipice) de naţionalităţi, Mauriciu a reuşit să unească aceste forţe într-un întreg standardizat, coerent. Fără îndoială că a fost ajutat în acest demers de suportul financiar oferit de statul olandez, armata sa fiind plătită în mod regulat – spre deosebire de majoritatea celorlalte armate europene –, acelaşi lucru putându-se spune şi despre flota substanţială a olandezilor.

Nu ar fi înţelept să exagerăm prosperitatea şi stabilitatea financiară ale republicii olandeze ori să sugerăm că i-ar fi fost uşor să finanţeze un conflict prelungit, în special în etapele sale de început. Războiul a provocat daune considerabile în părţile estice şi sudice ale Provinciilor Unite: pierderi în comerţ şi scăderea populaţiei. Chiar şi pentru provincia prosperă a Olandei, poverile fiscale erau enorme: în 1579 ea a trebuit să ofere 960.000 de florini pentru război, iar în 1599 aproape 5,5 milioane. La începutul secolului al XVII-lea, în situaţia în care costurile anuale ale efortului de război împotriva Spaniei se ridicau la zece milioane de florini, mulţi se întrebau cât mai putea fi menţinută lupta fără a intra la ananghie din punct de vedere financiar. Din fericire pentru olandezi, economia spaniolă – deci şi capacitatea sa de a finanţa o Armată a Flandrei înclinată spre revoltă – suferise chiar mai mult, determinând Madridul să accepte armistiţiul din 1609.

Însă, dacă războiul a testat resursele olandeze, el nu le-a epuizat şi, în realitate, abia după anii 1590 economia a început să crească rapid, oferind