groasă, ai fi zis o labă… O luă înainte, își aruncă haina pe un fotoliu și dispăru. Petrică fusese ignorat în aceste clipe, dar observai la el o curioasă transformare: părea stăpînit de o bucurie jenată și confuză, împotrivirea lui cruntă se retrăsese (nu dispăruse, vedeam bine), un vag surîs îi flutura pe chipul lui mic, delicat, de o frumusețe minoră, dacă pot să spun așa, căci astfel îmi apărea în acele clipe. „Hai, zise el în șoaptă, ca și cînd s-ar fi ferit să nu trezească pe cineva din somn, să-ți arăt cărțile mele.”

Intrarăm în bibliotecă și începu într-adevăr să mi le arate, una cîte una, ediții rare, din clasicii francezi, legate, cu tipăritura veche de prin 1860. Le desfăcea coperta, întîrzia asupra primei pagini, apoi asupra celei de-a doua, îmi dădea, tot în șoaptă și cu religiozitatea aceea curioasă a livromanilor, explicații asupra personalității, nu a autorilor, ci a acelora care îngrijiseră și prefațaseră ediția, biografia lor, polemicile lor din epocă etc., ca și cînd aceste personalități erau mai presus de Rabelais, de Boileau, La Fontaine… De ce vorbea el în șoaptă? mă întrebam. Ce sentimente îl stăpîneau pe Petrică, de arăta ca și cînd un devotament straniu pentru cineva scump și drag care zăcea bolnav în camera vecină îl împiedica să fie firesc, să dea curs ca altădată gîndirii lui libere, să vorbească cu un timbru normal?…

Deodată lăsă cartea și se întoarse: intrase ea. Chipul lui Petrică înflori brusc și de astă dată bucuria lui jenată fu înlocuită de o bucurie plină și spuse: „Matilda, bine că ai întîrziat, ne-am plimbat prin oraș, am cumpărat vin, am fost prin librăria din centru… Credeam că o să găsesc cele două cărți… vezi, asta e, cînd trăiești în provincie, trebuie să te mulțumești cu fărîmiturile din capitală, dacă mai vin și fărîmiturile acelea…” „Petrică, îmi explică ea, așezîndu-se, nu doarme de cîtva timp din pricina a două cărți… Vrea să se ducă la București după ele…” Și spunîndu-mi asta își arătă deodată chipul, pe care pînă atunci nu-l văzusem bine și rămăsei împietrit pe canapea. Ceea ce luasem eu drept frumusețe la Căprioara era ceva palid, șters, inexpresiv, față de bogăția strălucitoare a chipului acestei femei. Există chipuri într-adevăr frumoase care nu exprimă decît atît, adică ceea ce a făcut natura fizic, dar un chip frumos prin care să izbucnească dinlăuntru o lumină a unei vieți a gîndirii și sentimentelor, care aruncă parcă într-o transă privirea unor ochi lucind, ai zice, în triumf, a unui obraz cu ten alb, a unei guri care nu poate parcă să stea închisă din pricina tensiunii lăuntrice, a poftei de viață și de comunicare, un astfel de chip și o astfel de frumusețe nu mai văzusem. Un fior rece de invidie grea mă străbătu. Cum de nu întîlnisem eu o astfel de femeie și o întîlnise Petrică? Cum dracu au noroc unii și dau peste astfel de femei fascinante, cum se întîmplă, unde le găsesc, sau, culmea, cum de sînt găsiți de ele? Și, ce era mai rău, înțelegeam acum vorbirea în șoaptă a prietenului meu: această femeie în propria lui casă, hm! desigur, nici vorbă, înțelegeam prea bine, îl subjuga; în prezența ei gîndirea lui se topea, revolta împotriva ei și tot ceea ce îi tortura sufletul, așa-zisele fapte pe care mi le povestise zile în șir, deveneau, desigur, o amintire palidă.

El începu să-mi explice că nu era vorba de cărți obișnuite și se însufleți, încetă să mai vorbească în șoaptă. Ea își aprinse o țigară și îl asculta cu un minunat și ironic surîs afectuos, uitîndu-se adesea și la mine, care mă făcusem în forul meu interior crunt și dușmănos. „Unde sînt, Petrică, învinuirile tale? mă întrebam. Ce-a mai rămas din superba ta revoltă?”… „Hai, Petrică, continuăm la masă, zise ea întrerupîndu-l, domnul Petrini, văd eu, nu are acum gîndul la cărți, ca tine, ci probabil i se profilează mai degrabă în minte, prin telepatie cu bucătăreasa, imaginea unei supe fierbinți și a unui mușchi de porc împănat, care sînt gata. Poftiți la masă!”

[1] Născut în Germania în 1893, Hermann Göring a fost unul din liderii proeminenți ai Partidului Nazist. El a jucat un rol major în organizarea statului polițienesc nazist în Germania și a înființat lagăre de concentrare pentru „tratamentul corectiv” al deținuților. Declarat criminal de război de Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg în 1946, Göring a fost condamnat la moarte prin spînzurare, dar a reușit să se sinucidă cu cianură în noaptea premergătoare execuției sale (n. r.)

Capitolul VII

„Unii oameni, continuă Petrică deodată pătimaș, în timp ce servitoarea ne aducea sus-zisa supă, deși au cultură, sînt analfabeți prin concepția pe care o au despre cultură. Ei confundă civilizația, pasta de dinți, cu cultura și am întîlnit chiar creatori de cultură, pictori și scriitori, care nici ei nu sînt mai prejos de analfabeți. Dotați de la natură cu talent, trăiesc și mor în ignoranță, alergînd toată viața după muieri și între o operă și alta petrecînd în chiolhanuri nemaivăzute care le ruinează sănătatea și îi trimit în mormînt înainte de vreme. Și ne mai plîngem că valorile noastre nu intră în circuitul universal! Cum să intre dacă înaintea ta intră Proust și tu nu faci decît să-l imiți? Cît apare pe lume un scriitor mare, românii imediat încetează orice căutări proprii și îl imită pe acela. Cultura e o forță și ca atare atrage în sfera ei gravitațională pe cei slabi, care nu mai au nici o șansă. Pentru a scăpa de acest blestem, culturile tinere, cum e a noastră, trebuie să facă un efort uriaș pentru a deveni independente, și anume începînd cu violență prin a fi polemice cu valorile dominante ale occidentului. Scopul final, sarcină a tuturor generațiilor, ar fi mutarea culturii și artei europene aici în răsărit, sau măcar împărțirea ei în două.” „Nu se poate, Petrică, îi răspunsei, cultura e un fenomen