natural, a cărui forță nu poate fi schimbată prin simpla voință.” „Te înșeli, zise el fără să reflecteze, semn că reflectase înainte, literatura rusă e o literatură polemică și zadarnic a ignorat-o un timp occidentul: a cucerit lumea și acum francezii se uită uluiți la sufletul rus, ale cărui adîncimi sondate de un Gogol, Dostoievski și Tolstoi îi amețesc, fiindcă se simt ruși, așa cum bunicii și străbunicii ruși ai lui Tolstoi se simțeau francezi, a căror limbă o vorbeau și în intimitate… Și atacul rus asupra literaturii europene, se grăbi Petrică să precizeze, este premeditat, antagonic, deci «nenatural», deși e perfect natural prin dezvăluirea altor adevăruri despre om.” „Petrică, chiar ideea ta despre mutarea culturii în răsărit nu e originală, e a lui Spengler, tot un occidental, numai că el o revendică pentru Germania. Și nu uita că marele Tolstoi, înainte de a ajunge să-și cristalizeze propriile lui reflecții despre cauzele războiului, l-a citit pe un Proudhon, a cărui idee, că războiul e de origine divină, și-a însușit-o cu entuziasm; după cîte îmi amintesc, Tolstoi l-a întîlnit în 1861 la Bruxelles pe Proudhon, cu care probabil că a discutat îndelung și de la care a împrumutat chiar titlul de Război și pace, care pesemne că i-a plăcut atît de mult încît n-a ezitat de asemenea să și-l însușească. Acest scriitor francez suferise la rîndul lui influența lui Joseph de Maistre, care în Du pape și Soirées de Saint-Pétersbourg se arată adversar al revoluției franceze. Noutăți, deci, în materie de idei, n-a adus Tolstoi francezilor, afară doar de faptul într-adevăr copleșitor al geniului său epic. Or, acest geniu era natural, nu era o consecință a unui spirit polemic, premeditat și antagonic.”

Credeam că îl strivisem pe Petrică, dar el avu un surîs spontan de superioritate, nu se grăbi să-mi răspundă, așteptă ca Matilda să ne schimbe farfuriile. Ea ne ascultase cu o expresie care sugerase că îi venise în cap un gînd, mai degrabă o întrebare pe care aștepta să i-o pună la urmă soțului ei; în această amînare savura parcă reacția lui, cu care urma să se delecteze și prin priviri neascunse pe care mi le arunca din cînd în cînd, îmi promitea că și eu o să mă distrez; soția își cunoștea soțul, punctele lui vulnerabile; firește, nu le va dezvălui, să-l facă de rîs, dar nici nu va ezita să-i atingă puțin morga aceea a lui despre care, probabil, știa multe; devenisem curios, încît mă hotărîi ca după replica lui Petrică să nu mai răspund. Totuși nu mă putui stăpîni să adaug, fără să-mi dau seama ce spun, lucru care, reflectînd mai tîrziu, mă făcu să înțeleg de ce prietenul meu mă evită apoi cîteva săptămîni la rînd. „…Și apoi, Petrică, cum să te smulgi de sub influența marilor culturi, cînd chiar tu însuți ca poet nu te-ai putut smulge de sub influența lui Arghezi? E o lege naturală!” „Nu recunosc această influență, rînji el deodată și frumusețea chipului său se schimonosi. Idolul meu e Ion Barbu, care a descoperit în spațiul nostru poetic balcanismul. Influența lui, da, o recunosc și nu văd nimic rău că, în cadrul unei literaturi, unul mare să ne influențeze. Spiritul polemic trebuie îndreptat împotriva culturilor străine dominante, chiar însușindu-ne de la ele idei, cum nu neg că a făcut-o Tolstoi. Asta e, în lume e cunoscut astăzi Tolstoi, în timp ce micul Proudhon francez e uitat. Este exact ceea ce vreau eu să spun…”

Se lăsă o tăcere. Bine, fie, gîndii, dar de unde pornisem? Da, el începuse prin a afirma că unii oameni, deși au cultură, sînt de fapt analfabeți. Ce voise să spună prin această idee, căreia apoi, după obiceiul lui, îi dăduse proporții europene? „Eu sînt analfabeta aceea, zise atunci Matilda făcîndu-mă să tresar cu putere (gîndurile se ghicesc!). Eu, continuă ea cu o veselie extraordinară pe chip, deși am cultură, sînt o analfabetă care rîd de el că nu poate dormi fiindcă nu găsește aici la noi în oraș două cărți despre care se face vîlvă în Franța și vrea să se ducă la București să le caute”… Toată veselia ei deveni apoi brusc generoasă, ai fi zis dincolo de limite, cînd adăugă: „…Dar du-te, Petrică, ți-am spus de la început și nu știu de ce și atunci te-ai simțit jignit…” Întinse mîna, i-o puse pe braț și îl mîngîie: „Du-te chiar duminica viitoare, și luni întoarce-te”. Sub această mîngîiere Petrică se relaxă. Dar ea reluă imediat: „…Și lasă-i pe acești artiști și scriitori care aleargă toată viața după muieri și petrec în chiolhanuri nemaivăzute. Ce-ai tu cu ei? Poate că altfel n-ar putea crea!” „Pe dracu, rînji Petrică batjocoritor. Cu ce te ajută curul unei muieri să creezi? Balzac nu s-a însurat pînă n-a dus la apogeu Comedia umană. Toată forța spiritului trebuie concentrată în creație, dacă vrei să nu rămîi veșnic la marginea marilor culturi. Întrucît burta unei muieri, unde zac toate forțele turbulente și distructive, poate stimula un artist?” „Bine, exclamai eu, dar despre idolul tău, Ion Barbu, se zice că…” „Da, mă întrerupse el imediat, știu, poți să alergi după curul unei muieri, dar să nu te îndrăgostești de el! E ridicol!”

Devenise parcă furios, însă avea o furie rece, iar chipul său arăta acum durități de cremene. În același timp glasul avea tonalități de un sarcasm ucigător. Matilda zîmbea, dar îmi evita privirea. „Tolstoi, continuă el, a rezistat, cu toate că era dotat cu o neobișnuită forță virilă, căreia însă i-a pus frîu, a convertit-o în spirit și a învins. La noi, românul lucid a descoperit răul, dar nu-i poate rezista. Muierile au să-i mănînce capul, spune el cînd vede un bărbat înzestrat, dar care aleargă ca un smintit după ele, în timp ce după el aleargă ratarea, în care el nu crede. Cum să creadă? Femeia e idealul, ce e mai frumos în viață? Nu e ea floarea pămîntului? Făcînd confuzie între femeia care naște și care în timpul sarcinii ne e superioară,