mine, și cu pumnii încleștați. De obicei somnul la ea era izolare, retragere… Acum era o prelungire a dulcelui abandon din timpul serii, cînd urcasem scările cu ea în brațe. Îi luai pumnii și începui să-i sărut. Se trezi dintr-odată, cu un surîs viclean, ca și cînd ar fi vrut să-mi spună că totul era trucat și nu trebuia s-o cred. Și drept dovadă se răsuci și îmi întoarse spatele și își trase și pledul peste cap, acompaniind hohotele mele nereținute de triumf cu mișcări furioase…

Capitolul VIII

Coborîrăm la micul dejun stăpîniți toți de acea stare de prospețime a senzațiilor care parcă singură dă farmec tuturor excursiilor: ușoară exaltare, cînd totul ni se pare curat și sărbătoresc, vagă beție a spiritului, eliberat de orice preocupări practice care îl țin prizonier. Văzut din afară, excursionistul pare ridicol, prin veselia lui puțin zgomotoasă și puerilă, omului care nu cunoaște sau nu are timp să trăiască bucuria gratuită a mișcării… Eu eram unul dintre acești oameni… Acum însă descopeream că e minunat să lași totul acasă, să te gîndești cu o plăcere simplă, elementară, că vei urca munții fără senzația obsesivă că îți pierzi timpul căutînd o bucurie previzibilă.

Soarele inunda stațiunea! Iar hăul de sub teleferic pe deasupra căruia lunecam suspendați îmi dădea o senzație aproape violentă și în același timp diafană de eliberare de tirania atracției terestre. Să vezi brazii defilînd sub tine, brazii pe care atîția ani îi priviseși de jos în sus, te făcea să simți că odinioară, cu milioane de ani în urmă, cînd nu existai nici măcar ca specie, existai totuși ca pasăre, și planai ca acum peste singurătatea văilor adînci, cu sentimentul divin că ai fost aici totdeauna și vei fi… Jos, asta e o pură idee. Aici era o idee trăită, sau mai bine zis o senzație de plenitudine din care țîșnea ideea, după cum altădată prăbușindu-mă zilnic cu liftul în adîncul pămîntului putusem s-o trăiesc pe aceea a închircirii și a încătușării…

Tăcerea domnea asupra întinderilor de zăpadă! Pîrtia peste care dădurăm la cota 2000 era amețitoare. De pe creasta muntelui cobora tot în munte, într-o vale adîncă însoțită mai încolo de un cablu de care erau agățate scaunele de întoarcere, care urcau neîncetat cu o mișcare lină și sigură: în peisajul sălbatic și pustiu, îți dădeau certitudinea că în nici un fel, orice s-ar întîmpla, nu vei rămîne părăsit în aceste singurătăți. Unul după altul se topiră la vale membrii grupului nostru. Suzy și cu mine întîrziam: ea mă ajuta să-mi dezmorțesc picioarele și să-mi reamintesc cum poți frîna o alunecare prea vertiginoasă, plugul, o oprire, cristiana, echilibrul în viteză mare, flexiunea genunchilor, corpul înainte, căderea fără pericol… Trepida de nerăbdare, îmi dădea tîrcoale stîrnind pulberea fină a zăpezii, cu chipul îmbujorat, cu privirea strălucind, stăpînită de o bucurie apropiată de violență, strigîndu-mi din cînd în cînd, „aoleo, Victoraș… fricos mai ești… pînă faci tu o cristiană ne-apucă prînzul…” Pînă la urmă îi spusei: „Nu înțeleg de ce stai tu lîngă mine și mă dădăcești. Ia-o înainte și pînă te întorci tu…”

Asta și voia și rămăsei mirat cînd o văzui cum își dădu drumul. Nu aluneca pur și simplu la vale, în voia schiurilor, cum îi văzusem pe ceilalți, ci își sporea viteza în genul patinatorilor, folosind în același timp și bețele și lăsînd în urma ei trîmbe de zăpadă în care se învălui și pieri ca într-un vîrtej. „Da, gîndii, surîzînd, iată, ea care trăiește cu o multitudine de frîne interioare și contradictorii și al căror farmec neștiut nici de ea m-a făcut s-o iubesc atît de tare, acum nu mai are nici una… s-a dus… m-a părăsit…” Adevărul era că pîrtia mi se părea prăpăstioasă și n-aș fi vrut să schiez alături de ea făcînd prea des plugul. „Asta trebuie s-o fac singur, îmi spusei, și de atîtea ori pînă o să-mi redescopăr perfect echilibrul într-o alunecare nu prea grozavă, dar nici ridiculă în comparație cu zborul ei…”

Pornii deci și schiurile începură să mi-o ia înainte cu o viteză cu mult prea mare decît mă așteptasem. „Cum se cade fără pericol?”, mă întrebai. Dar nu mai avui timp să-mi amintesc și mă lăsai într-o parte la voia întîmplării. Nu căzui prea bine, ridicai bocancul, mă sprijinii în cot. „Trebuia să pornesc direct făcînd plugul, îmi spusei, și nu trebuia să cad, ci să mă aplec pe piciorul stîng și să fac cristiana. De acord, îmi spusei cu voce tare, conștient că vorbesc singur în mijlocul naturii și (ceea ce stîrni în mine o mare veselie) cu certitudinea că învățasem totuși ceva, înainte, brav soldat!…” Căzui de cel puțin trei ori pînă ce reînvățai fiecare figură, pe care, știind-o în teorie, o uitam îndată ce schiurile începeau să-mi trepideze sub tălpi. Dar unde dispăruse Suzy? Între timp pîrtia începuse să se populeze de noi schiori și observai că nu eram singurul care cădea. Mă urcai într-un scaun și revenii sus. Abia urcînd îmi dădui seama că pîrtia era interminabilă, kilometri întregi. Era foarte agreabil să simți cum după fiecare coborîre ființa ta fizică învăța din ce în ce mai bine să stea relaxată pe schiuri în timp ce aluneca cu o viteză crescîndă pe imensa pîrtie care devenise orbitoare sub soarele care se ridica. O cristiană deveni curînd pentru corpul meu o mișcare aproape la fel de însușită ca mișcarea simplă pe pămînt ferm. Însă obosisem… Înainte de a-mi da iarăși drumul scosei mănușile și mă ștersei de sudoare… În aceeași clipă mîini dulci îmi acoperiră ochii pe la spate. O adîncă pace mă invadă. O fericire! Lumina care îmi obosise ochii reapăru sub pleoape, dar nu aceeași, o altă lumină, destinată nu privirii, ci ființei mele smulsă din temporal, o lumină a adîncurilor lumii față de care cea mare, a noastră, e un amurg cenușiu… Prelungii nedefinit clipa întoarcerii și a recunoașterii: „Ei! auzii o șoaptă îndepărtată, cine e?” Și mîinile străine se desfăcură de pe ochi și clipii cu o