stranie dezamăgire: da, lumina reală era ștearsă și albicioasă, fără intensitate și fără fiorul cu care mă invadase cealaltă, aurie, supranaturală. Avui un surîs strîmb: „Suzy, ce e cu tine, unde ai dispărut?”. „N-am dispărut, după cum vezi, am venit să te iau, mergem la cabană să mîncăm și să ne odihnim puțin, pe urmă ne întoarcem… Ei, cum a fost? Așa e că nu-ți pare rău că am venit? După masă schiem împreună, te-am văzut cum mergi, e foarte bine!”

Capitolul IX

…Se îmblînzise, acum îi era foame și aștepta cu un soi de ciudată melancolie să ni se aducă borșul. Era tăcută, se uita într-o parte și surîdea retrasă în sine, destinsă și vrăjită de ambianța cabanei… glasurile schiorilor, rîsetele, agitația chelnerilor… Părea, ai fi zis, resemnată, dar de ce anume? „Nu!”, zise într-un tîrziu. „A, da?”, tresării. Se redresă și deschise ochii mari, care îmi făceau impresia că fără să miște capul vedeau enorm, în trei părți, panoramic. O întrebasem dacă nu se simte obosită. Se aplecă spre mine și începu să-mi șoptească, uitîndu-se însă în altă parte și surîzînd: „…am vrut să-ți spun aseară de doctorul Sălăjan (spre el se uita, și văzut de departe șeful grupului nostru, celebrul diagnostician, arăta roșu ca un rac, îl fripsese soarele, și din pricina asta părea parcă indignat, dar desigur alta era pricina, în gălăgia asta nu se mai puteau spune anecdote decît urlînd), a venit la el în inspecție un șef mare de la București. «De ce, zice, ai luat dumneata unui bolnav 30.000 de lei?»” „Treizeci de mii?”, tresării… „Da, continuă ea, așa face, pe unii îi vindecă pe gratis, pe alții îi jupoaie. «Bolnavul dumneavoastră, a zis el, e un ștab. Are de unde plăti. L-am prevenit, nu l-am tratat cu sila. De ce nu s-a dus la alt medic?» «Ce e asta, a strigat șeful acela la el, foarte brutal, faci pe haiducul în spitalul statului?» «Da? i-a răspuns Sălăjan, dați-mă afară! Mă descurc eu, o să-mi tratez bolnavii ambulatoriu la domiciliul lor, n-aveți ce-mi face, nu mă puteți împiedica să merg și eu în simple vizite la prieteni.» «Dumneata, zice, n-ai conștiință? Trădezi jurămîntul lui Hipocrate.» «Ba da, zice Sălăjan, știu cine sînt și ca să vindec un bolnav, să nu trădez jurămîntul lui Hipocrate, trebuie să fiu sănătos, să pot inspira bolnavului optimism, încredere. Ce impresie face bolnavului un medic palid, iritat de grijile existenței? Vrei să-l vindeci pe bolnav de ficat și tu ești bolnav de ficat.» «Ce-ar fi, a zis atunci șeful ăla, dacă toți medicii ar face ca dumneata? V-ar linșa populația!» «Mai întîi, i-a răspuns Sălăjan, „populația” eu o tratez pe gratis, conform legislației, al doilea, nu toți medicii pot să mă imite, să vă spun de ce… Dumneavoastră, zice, aveți exact psihologia unui individ de prin preajma Atenei, din antichitate, care ieșea la drum, momea cîte-un trecător, îl invita la masă și pe urmă îl întindea pe-un pat. Acolo îl măsura, patul era făcut pe măsura acestui bizar personaj. Dacă individul era mai lung decît patul, mai tăia din el, îi mai scurta din picioare, dacă era mai scurt, îl mai întindea. Asta era țicneala lui, să facă oamenii egali cu el. Așa procedați și dumneavoastră, pretindeți să faceți medicii egali între ei. Da, dar nu sînt, fiindcă unul poate să omoare un bolnav cu zile, altul dimpotrivă, prin talentul lui îl smulge din ghearele morții. Asta se plătește. Cum adică, să plece ștabul de la mine sănătos și fluierînd și să se urce în Mercedes, iar eu să mă urc într-un autobuz hodorogit și supraîncărcat? Fiți atent, zice, și nu vă îmbolnăviți, că veniți la mine și…» «N-o să viu la dumneata, zice ăla, mai sînt medici buni în țara asta cu alt nivel de conștiință.» «În ce privește nivelul, da, mai sînt, zice Sălăjan, n-aveți (hi, hi, chicoti Suzy) decît să vă adresați cui vreți… Cu nivelul lor înalt pot să vă trimită fără mustrări de conștiință pe lumea ailaltă…»”

Chelnerul ne adusese între timp ciorbele. Sălăjan abia acum ne văzu și ne făcu semn cu mîna, strigînd ceva… „Da, da, urlai și eu, mersi, asemenea.” Ne ura poftă bună…

Cabana începuse să se golească. Cînd ieșirăm și ne puserăm din nou schiurile, Suzy se reînsufleți, dar ghicii după expresia ei că era hotărîtă să rămînă pînă la sfîrșit numai cu mine. „Cînd plecăm?”, o întrebai. „Cînd vrem! Nu ești tu șeful meu? Ne învoiești pe amîndoi și mai rămînem o zi.” „Ei pleacă?” „Da, au tren la ora zece!” „N-ar fi mai bine să plecăm și noi? Și sîmbăta viitoare venim din nou!” „Cum crezi, dar sîmbăta viitoare s-ar putea să nu mai avem parte de vremea asta splendidă.”

Voia să mai rămînă! Nu era o problemă, practic la Oraca directorul știa că atunci cînd era cazul lucram împreună și după-amiezile și uneori și duminica. „Ai cassa făcută?”, o întrebai. „Bineînțeles!” „Plăți?” „Marți mă duc la bancă și miercuri lichidez ultimele achiziții pe luna asta.” „Ascultă, Suzy, o întrebai în timp ce schiurile mele începură să alunece la vale cu moderație, fiindcă preferam să fac des plugul decît să mă pomenesc aiurea cu picioarele răsucite în aer (lipsa de performanță e de preferat ridicolului), era vorba ca astă-toamnă să reintri la facultate! O imensă eclipsă a conștiinței m-a făcut să uit lucrul ăsta atît de important pentru tine!” Ea rîse cu o veselie mare: „Ei! eclipsa asta de conștiință am avut-o și eu! Cînd mi-am adus aminte era prea tîrziu!” „Adică?” „Adică am uitat că molia (știi cine, șeful cadrelor) mi-a lăsat un dosar intact, și cînd am revenit, am fost sfătuită să fac un memoriu, și memoriul, ehe! pînă să primesc răspuns la el, adio și anul ăsta!” „Și l-ai făcut acest memoriu?”

Dar ea își luase vînt, zbură la vale cîteva sute de metri, apoi făcu o cristiană în trombă și mă așteptă… O imitai… „Nu, zise, am timp, pînă la toamnă