și eu cu M. O echipă. Pereche am făcut cu copilul. Întotdeauna cu el, întotdeauna lângă el. Mami, te iubesc cel mai tare și mai tare! În fiecare seară, îmi strângeam vorbele astea în jurul meu, să-mi țin de urât cu ele. Niciodată nu mi-au plăcut sporturile de echipă – baschetul, fotbalul, handbalul. Oameni mulți, prea mulți, imposibil să te uiți la toată lumea. Îmi place tenisul. O confruntare directă, uneori se poate juca la dublu, dar chiar și atunci fiecare partener este vizibil pe teren. Imposibil să trișezi.

Vocile de pe palier se sting. Nu erau ai mei. Mai fac niște steluțe și în colțul opus. La bucătărie, bunica prăjește chiftele. Are părul lung, negru, prins într-un coc, poartă izmene pe sub fustă şi-şi târșește picioarele când merge. Mai e un pic și se termină discul și tata tot nu a ajuns acasă. În lipsa lui, am luat doi de 10. La Istorie și la Muzică. Notele i le dau lui. Eu n-am ce face cu ele. Dar tata știe să se bucure, să se uite la mine cu privirea aceea care parcă îmi așază pe cap un fel de coroniță de prințesă. Prințesa lui. E frumos să fii prințesă. De fapt, e frumos să fii fată. Eu nu mi-am dorit niciodată să fiu băiat. Niciodată. Alina, da. Când eram mici și ne jucam de-a Ultimul mohican, ea era indianul și eu fata care se îndrăgostea. Eu întotdeauna am fost fata care se îndrăgostea.

Aud ușa de la lift și zgomot de chei. Au venit! strig cu voce tare și mă reped în hol. Sar de gâtul lui tata și-l văd cum se bucură că-n casă cântă Ella Fitzgerald și cum mă ia în brațe și, chiar dacă nu mă întreabă nimic de note, îi spun eu ca să știe că are toate motivele să fie mândru de mine. și tata zâmbește și nu-mi dă drumul și eu îmi lipesc nasul de el și obrazul lui miroase a spumă de ras Bob, în timp ce în jurul nostru miroase a chiftele și a după-amiază liniștită, în familie. În familia noastră de nici cinci degete. Și tata mă ia la dans, în timp ce mama stă sprijinită de glasvand și se uită cu drag la noi, ca o rezervă la un sport de echipă pe care n-o mai cheamă nimeni pe teren.

 

Capitolul 13

 

Ești o romantică, recunoaște! Citesc mesajul și mă surprind zâmbind. De ce spui asta? îl întreb pe F. și, deși știu că are dreptate, vreau să-mi scrie negru pe alb toate motivele care-i trec prin cap. Exact ca atunci când i-am cerut să-mi spună pentru ce mă iubește. Pentru că asta simt, mi-a răspuns. Nu, nu așa, spune-mi de ce. Sunt o romantică ce-și trăiește iubirea mai ales în minte, dând frâu liber fantasmelor, fabricând scenarii, imaginându-și povești.

Când eram mică, mă închideam în baie și acolo, în fața oglinzii, vorbeam de una singură. Tot acolo am început să-mi exersez fumatul, pentru că nu era vorba despre țigară, ci despre un rol, așa cum văzusem la mama. Baia era scena mea. Iar fata din oglindă, publicul. Ăla cel mai fidel, ăla care nu risca să plece la jumătatea spectacolului. Într-o zi, m-am îmbrăcat într-o rochie de-a mamei, de catifea verde, fără umeri, mi-am făcut cozi negre la ochi, cu dermatograf, mi-am dat un fâs de parfum și abia apoi, cu ochii țintă la mine, mi-am aprins o țigară, încercând să mă joc de-a ceva ce nu eram pregătită să fiu. Să mă joc de-a mine mare. De-a fata aia de care se vor îndrăgosti toți.

Eu am crescut greu. De fapt, nici nu știu dacă am crescut cu-adevărat sau doar am sărit așa, peste ani, cum faci pasul mare peste o baltă sau o gură de canal descoperită. Doar ca să te știi ajuns de partea cealaltă, în siguranță. Doar de-aia.

De fapt, știu ce am spus că vreau să mă fac când o să fiu mare. În ziua aia, când a venit reporterița la grădiniță, știu ce am spus. Am zis așa: Eu când voi fi mare vreau să fiu mică. Nu mai țin minte dacă au râs și de mine ca de băiețelul care voia să fie zân. Când copilul e mic, mama e tânără. Când copilul e mare, mama e bătrână. Atât de simplu. Și de înfricoșător. Așa simt și mi-e atât de frică să văd cum îmi crește copilul, de parcă smulge din mine ca să pună la el.

 

Eram o dată la F. acasă. Atunci, demult, când tata murise, iar eu aveam părul lung și geacă de piele. Era seară și țin minte că eram la el în cameră, cu cotul sprijinit de brațul canapelei pe care trona o scrumieră plină. Iar el a deschis un sertar și a scos de acolo un teanc de scrisori. Le-am păstrat. Pe toate, mi-a zis și eu aș fi vrut să-mi înfig unghiile în pielea lui până la rană și să-i urlu: De ce mă, tâmpitule, de ce nu mi-ai răspuns la ele? De ce? Doar că n-am zis nimic. Am deschis un pic gura cât să-mi proptesc între buze o țigară și am tăcut. Mi-a fost frică să întreb. Mi-a fost frică de răspuns sau, de fapt, de lipsa unui răspuns, de tăcere. Așa că am luat scrisorile dintre noi și le-am împins cu mâna către marginea canapelei. Dă-le-ncolo, i-am zis și cred că m-am lipit de el.

Acum, 20 de ani mai târziu, profit de boală și de toată situația asta complicată ca să întreb tot ce a rămas neîntrebat. De ce? Pentru că am fost prost și laș, ăsta e adevărul. Nu am știut ce să fac! Stau la el în cameră, într-o rână, și mă uit la teancul de scrisori de demult. Încă le mai ai? După atâta timp? Nu m-am îndurat să arunc nimic, îmi spune. Și romantica din mine