Cărți «Tot ce i-am promis tatălui meu descarcă doar topuri de cărți PDF 📖». Rezumatul cărții:
La București, în serile când F. nu-mi răspunde, îmi spun singură, în șoaptă, ca pe un fel de incantație te rog, scrie-mi, te rog, scrie-mi. Așa mă rugam și la tata, mort de-acum, să mă ajute, în studenție, să iau 10 la examene. Nu știu de ce era atât de importantă nota aia, cred că așa mă obișnuisem și nu știam ce să fac cu mai puțin. Mai puțin mă făcea să sufăr, ca și cum cineva mi-ar fi zis urâto sau graso sau proasto.
Uneori se întâmplă ca după ce mă rog, așa, aproape-n gând, să se audă sunetul telefonului, de parcă vorbele mele ar fi fost o formulă magică, ca și cum, din Franța aia, a lui, F. m-ar fi auzit și mi-ar fi răspuns. Sunt superstițiile mele, nevoia mea de a simți că pot controla totul. Eram odată la el acasă, într-o noapte. Stăteam cu geamurile deschise larg, era cald și întuneric și în grădina din fața blocului se auzeau greierii. O mână de-a lui rămăsese pe coapsa mea.
– Știi, Ada, în dragoste, ori te lași cu totul, ori mai bine o lași baltă. Altfel riști doar să înveți mersul pe sârmă, cu sufletul la gură și teama de prăbușire.
Așa mi-a spus. Încerc să mă abandonez. Măcar pe dinăuntru, în mintea mea, acolo unde mă lupt să nu las boala să ajungă. Îmi aduc aminte de un vis. Se făcea că psihologul ne luase de mână pe mine și pe M. și ne ceruse să ne împăcăm. Stăteam undeva, pe malul unei ape, cu picioarele cufundate în nisipul ud și plângeam. Eu.
M. doar mă ținea de mână și avea palma caldă și umedă.
Stătea nemișcat și fixa cu privirea ceva din apă. Nu pot, strigam eu. Nu pot! Lasă-mă să plec, țipam, deși nu știam unde să mă duc. Dar M. nu-mi dădea drumul la mână, așa visam, și nici nu zicea nimic. De fapt, la un moment dat, parcă a zis ceva legat de apă și de felul în care lumina se reflecta în valuri. M. știe foarte multe lucruri. E mult mai deștept decât mine. Mult. Copilul seamănă cu el.
Odată, acum vreo câțiva ani, eram în bucătărie, într-o seară când abia plecaseră niște musafiri și el a venit să fumeze o țigară și a zis, scoțând fumul odată cu vorbele:
– Niște tâmpiți!
Așa a zis vorbind despre prietena aia a mea, cu strungăreață și breton și despre bărbată-su. Tocmai ieșiseră pe ușă, de nici cinci minute, probabil că erau încă pe scări, în bloc sau în parcare când M. a zis că sunt tâmpiți și eu n-am zis nimic, de frică să nu ajungem să ne certăm sau, și mai rău, să trebuiască să explic, cu argumente, de ce cred că n-are dreptate. Nu că ăia ar fi fost foarte deștepți, dar nici nu mi s-au părut așa de tâmpiți. Erau normali, iar copilul lor – că au venit și cu el – s-a înțeles bine cu al nostru și s-au jucat în camera lor și asta a contat cel mai mult. Știi, am vrut să-i zic, așa faci de fiecare dată. E ca atunci, la petrecerea aia … dar îmi înghit vorbele, înainte să spună că iarăși schimb subiectul, că iar nu are voie să spună nimic fără s-o iau personal și că unde e legătura între tâmpiții ăștia și noi doi? Dar mie mi se pare că are legătură, că totul se leagă. Ce vrei să spui? o să mă întrebe el și eu n-o să știu cum să-i explic că eu așa cred. N-o să știu, iar el o să se enerveze. Apoi eu o să mă simt proastă că nu știu să explic și o să-i zic că da, are dreptate, de fapt sunt niște tâmpiți și n-o să-i mai chemăm niciodată în vizită, deși copiii s-au jucat frumos și n-a trebuit să ne ocupăm de ei, și eu cu prietena mea ne-am distrat, cu toate că nu suntem așa de bune prietene, dar a fost bine că uite, am putut sta jos și vorbi despre haine, și grădinițe, și rețete, dar, mai ales, am putut sta jos și bea un vin, cât copiii erau în altă cameră. Și apoi, după ce-o să-i dau dreptate, o să mă duc în pat, să mă culc, dar înainte o să mai citesc un pic, poate vine și el la culcare. Uneori plâng până adorm. Mai ales dacă povestea din carte e tristă. Uneori plâng și dacă e veselă.
*
Sunt zile când F. alege să tacă. Chiar și dacă-i scriu, nu răspunde. O zi, două. Apoi revine și explică: mi-a fost rău sau am stat până târziu la birou sau am adormit la televizor. Sunt tristă în astfel de zile. Mă doare pe dinăuntru, nu neapărat de singurătate, cât de teama că nu contez, că mă uită, că mă lasă pe margine, de parcă aș face autostopul și n-ar avea chef să oprească. Totuși, singurătatea cu cineva în viața mea la care să mă gândesc nu mă deranjează. Aș spune chiar dimpotrivă. Și ce-o să te faci? O să stați așa, tu aici și el acolo, tot timpul pe avioane? Relația noastră intrigă și naște întrebări. Zâmbesc fără să vreau. De ce nu? Până la urmă, vreau să mi se întâmple lucruri, să am ce să aștept, nu să-mi fie comod. E ca atunci când primești o bomboană, de-aia bună, cu ciocolată, de exemplu. Știi că e acolo, știi ce se va întâmpla când vei mușca prima dată, exact înainte ca umplutura să ți se lipească de cerul gurii și gustul ciocolatei să-ți ajungă până la creier. Mai mult decât secunda aia când dinții sparg învelișul, eliberând miezul, mai mult decât clipa aia, e momentul de dinainte, ăla când te surprinzi salivând la ceea ce știi că urmează