Distanța nu mă sperie. Chiar deloc. Și mama pleca des și se întorcea. Trebuia doar să aștept și să am răbdare. Rămâneam cu tata. Și cu mine. Eu cu mine, îmi place asta. Să stăm așa, una cu alta, doar noi două, fără nimeni care să ne spună că e greșit. Nu știu de ce, dar întotdeauna e cineva care se trezește să spună că e greșit. Întotdeauna. Când sunt singură, îmi fac scenarii, îmi imaginez lucruri. Odată, mi-am imaginat că merg cu fata în parc și acolo, la locul de joacă, un necunoscut se apropie de ea și-i face ceva. O trage de mână sau o împinge. Și-n clipa aia m-am și văzut cum mă reped şi-ncep să-i car pumni și picioare-n burtă omului ăla până-1 las lat, la pământ, cu sângele curgându-i din gură și dintr-o nară și copilul începe să strige să mergem, mama, să mergem! Dacă se ia cineva de tine, îl omor, așa-mi zicea mie mama și cred că, de fapt, îmi doresc să fiu ca ea. Dar nu sunt.

Tăcerea însă, tăcerea nu o suport. Mă sperie. Niciodată nu știu ce se ascunde în spatele ei, niciodată nu știu când și dacă va trece. Tata. El tăcea de fiecare dată când se supăra. La început striga, mă certa, se panica pentru fiecare greșeală de-a mea. Erau spaimele lui, dar mi le arunca mie în față pentru că nu știa ce să facă cu ele. Ca un copil. Poate și de-aia o ținea pe maică-sa în casă cu noi. Pentru el, nu pentru ea. Dacă acum ai copiat, când o să fii mare ce o să faci? O să înșeli, o să furi? Încerc să mă apăr, să-i spun că toți copiii din jurul meu copiaseră cel puțin o dată până atunci. Numai eu nu. Aveam 13 ani și nu mai voiam să fiu tocilara clasei. Așa că am ales să deschid cartea, pe furiș, sub bancă, doar așa, să-mi arăt mie că uite, pot și eu. Mucină. Ăsta a fost cuvântul pe care l-am copiat. Încă îl știu. Habar n-am ce înseamnă. Dar nu contează. Oricum, eu învăț pe dinafară. Profesoara de biologie m-a prins și mi-a luat cartea. Bărbulescu. Așa o chema.

– Ți-o dau după ce vine mama la școală!

Însă mama nu-i acasă. E în turneu, la Târgu-Mureș. Avea să-mi aducă de acolo o cravată de piele, de-aia subțire, ca a lui Michael Jackson. Direct de la fabrică. Se aranjau întotdeauna să facă turnee în orașele unde aveau ce să cumpere. Așa că i-am spus lui tata.

– Știi, am făcut o prostie.

Eram în hol, el abia intrase pe ușă și eu m-am dus la el și nici nu l-am lăsat bine să se descalțe că am simțit nevoia să-i povestesc, să scap odată de frica a ceea ce urma să mi se întâmple, așa cum vrei să te dezbraci de o haină udă care ți se lipește de piele.

– Ce-ai făcut, ai spart un geam? m-a întrebat râzând și eu m-am mirat că, dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, dacă, să zicem, aș fi spart într-adevăr un geam, tata nu m-ar fi certat.

Sau poate m-ar fi certat, dar nu prea tare. Sau nu în ziua aia. N-aveam de unde să sațiu.

– Nu, am copiat.

În momentul următor, am simțit cum tot holul se acoperă de negura din ochii lui și cum tata crește, crește și eu rămân cumva mică și jos de tot și nu mai văd nimic, nicio lumină. Am plâns cât el a țipat, am plâns și când el a tăcut. Niciodată nu știam cât va dura tăcerea: o zi, două, uneori și câte o săptămână, timp în care eu mă simțeam a nimănui. O voiam pe mama. Mama vorbea. Chiar și supărată, tot vorbea. Dădea cu câte o farfurie de pământ sau arunca vreo cârpă de vase pe jos futu-ți cucurigu mă-tii, zicea printre dinți, însă nu tăcea. Dar mama era plecată. Și niciodată nu știam când se întoarce. Așa că tot ce puteam face era să stau și să aștept. Și mie nu-mi place să aștept, deloc nu-mi place.

*

Cu cine semănați așa pasională? Stau în fața psihologului, cuibărită în fotoliul care aproape că a început să ia forma corpului meu de când vin aici, o dată pe săptămână. Marțea. Acum un an și ceva aș fi strâns din buze, scuturând energic din cap doar la auzul cuvântului ăstuia: pasională! Ca și cum ar fi fost o boală rușinoasă. Ca și cum eu ar fi trebuit să-mi doresc să fiu doar inteligentă.

Nu știam să fiu pasională. De fapt, nu reușeam. Mă opream în gesturi, mă poticneam în privirile celuilalt, mă simțeam ca sub un reflector uriaș care mă orbea în timp ce arăta lumii toate defectele. Imposibil să-mi ascund gleznele groase, fundul lăsat, sânii prea mici, urmele de vergeturi de la sarcină. Așa că de obicei lăsam privirea în jos, așteptând să stingă cineva reflectorul și să mă încurajeze. Dar undeva, înăuntru, acolo unde nicio lumină nu mai reușea să ajungă, într-un colț îndepărtat al minții, îmi fabricam singură povești de iubire. Uneori mă duceam cu gândul la F. Cum ar fi, mă gândeam, să ne întâlnim întâmplător pe stradă și să aflu că el m-a iubit, în secret, toți anii ăștia?! Așa mă gândeam și chiar mă imaginam în fața lui și atunci simțeam nevoia să arăt bine și mă îmbrăcam frumos și mă machiam, ca și cum oglinzile din casă trebuiau să-mi susțină fantasma precum bețele alea care sprijină plantele.

Mi-ar fi plăcut să înving toată teama și rușinea că nu sunt suficient de frumoasă, de senzuală, și să mă las pur și simplu iubită. Am așteptat o vreme să se întâmple ceva.