Dar reflectorul îmi bătea prea puternic în ochi ca să-mi fac curaj. Îmi aduc aminte cum odată l-am auzit pe bărbatul meu spunându-i copilului mama ta e foarte frumoasă! Doar că era mama, nu iubita, ca și cum avea nevoie de copil ca să ajungă la mine.

 

Bărbații din viața mea au știut să se poarte exemplar cu mamele, nu cu femeile. Mă gândesc că asta e din cauză că propriile lor mame au încetat să mai fie femei când s-au născut ei. Li s-au dedicat cu totul, renunțând de multe ori până și la propriul nume ca să se lase chemate, chiar și de soți, cu apelativul ăla mami. Eu nu vreau asta. Mai ales acum, de când cu boala, simt că nu mai pot să fiu mama nimănui. Abia dacă reușesc să mai fiu mama copilului meu. Pentru că mamele în primul rând se sacrifică, se lasă deoparte, se uită pe ele ca să aibă grijă de ceilalți. Mamele întâi iubesc și abia apoi sunt iubite. Iar eu nu vreau asta.

 

Mă așez mai bine în fotoliu, arunc o privire la cățelul care stă cuibărit la picioarele psihologului și încerc să mă gândesc cu cine semăn. Știu și eu, poate cu bunica din partea mamei. Cu bunica mea Cornelia. Mama mamei, cea mai frumoasă fată din oraș, măritată cu forța, de foarte tânără, cu unu' gospodar și muncitor, care avea deja spre 40 de ani. Fata li s-a născut după nici un an. Apoi, într-o noapte, bunica a decis să facă ce doar în filme sau în romane se mai pomenise: să fugă. A deschis fereastra, a încălecat pervazul și a plecat. Nimeni nu a știut vreodată de ce, cu cine sau unde s-a dus. Copilul l-a lăsat în urmă. Aveau să se regăsească după niște ani. Între timp, bunica făcuse cursuri de teatru, conducea o motocicletă și nu voia să spună de ce a plecat.

– Dumneavoastră de ce credeți? mă-ntreabă psihologul. Mă uit la cățelul care tocmai a deschis un ochi și cască, lăsând să se vadă niște colți mici și ascuțiți. Mă gândesc că poate a fost vorba despre iubire. Sau despre lipsa ei. Poate că se simțea singură, și uneori singurătatea e așa de crudă, că te strânge de gât de fiecare dată când vrei să-ți umpli plămânii cu aer. Dar și mai teribilă este singurătatea fără speranța că la un moment dat s-ar mai putea schimba ceva. E ca și cum cineva ți-ar lega picioarele și apoi te-ar obliga să te uiți la ceilalți, care merg normal, pe lângă tine, șoptindu-ți la ureche: vezi, tu nu ești în stare!

– Așa ați simțit și dumneavoastră?

Cățelul a venit lângă mine și, în timp ce încerc să-mi stăpânesc lacrimile, îi simt limba aspră pe degete.

– Nu vă întreb dacă așa erați, ci dacă așa vă simțeați. Nu e o rușine să te simți singur, chiar dacă nu ești.

Adevărul e că mă simțeam vinovată că realitatea din jurul meu nu-mi mai era de-ajuns. Aș fi vrut timp și spațiu doar pentru mine. Aleg totuși să nu spun nimic. Las privirea în jos ca un copil prins cu minciuna. Psihologul cheamă cățelul, îl mângâie după urechi și schimbă subiectul.

– Până la urmă, ce s-a întâmplat cu bunica asta?

Tresar.

– A trăit cum a vrut și a murit de un cancer, destul de tânără.

Afară, niște copii se joacă de-a v-ați ascunselea. Mă concentrez pe numărătoarea lor.

– Credeți că a fost fericită?

Îmi dau seama că nu m-am gândit niciodată la asta.

– Habar nu am, măcar a încercat. Francezii au o vorbă: mai bine să trăiești cu remușcări, decât cu regrete.

Psihologul se uită în ochii mei și mă întreabă, schițând un zâmbet timid:

– Pe asta v-a spus-o iubitul dumneavoastră din Franța?

Scutur din cap:

– Nu, el mi-a spus că am picioare frumoase!

– Și ce ați simțit?

Îmi caut cuvintele. Cine nu-i gata îl iau cu lopataaaa!

Cățelul ridică o ureche. S-a plictisit și acum încearcă să prindă o muscă ce i se tot învârte deasupra capului.

– Am simțit că, în sfârșit, cineva a stins reflectorul.

 

Capitolul 14

 

– Dragă Ada, eu am răbdare. Pot să aștept.

Așa-mi spune F. și eu nu zic nimic. Aș putea să-i răspund tăios, ceva la modul pentru că-ți permiți. Dar știu că, de fapt, nimeni nu-și permite. Doar că unii aleg să uite. Asta e tot. O chestiune de uitare. Și de iertare, avea să-mi zică băiatul ăla care m-a invitat la teatru și apoi, la el acasă. Eu eram la liceu și el era cu vreo zece ani mai mare și cam urât. Dar pentru că era cu mult mai mare, m-am simțit importantă și atunci m-am dus cu el. La spectacol m-a ținut aproape tot timpul de mână. Apoi, la el acasă, am fumat o țigară și eu i-am zis că mi-e somn și că mai am teme de făcut. Mi-era și foame, dar asta nu i-am spus-o, pentru că mă simțeam grasă și chiar dacă mi-ar fi oferit ceva, mi-era jenă să mănânc în fața lui. De obicei, mamele băieților cu care mă vedeam intrau peste noi, în cameră, cu câte un platou cu sandviciuri. În primul rând pentru ei, însă profitam și eu. Dar el locuia singur, într-o garsonieră, la etajul trei, într-un bloc cu bulină. Și chiar înainte să plec, acolo, pe palier, așteptând liftul, mi-a zis chestia asta cu iertarea și uitarea care, zicea el, sunt puterile pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor.

Apoi mi-a ținut ușa la lift și a dat să mă pupe. M-am ferit și am apăsat pe buton. Nu mai știu cum îl cheamă. Doar că făcuse Teologia și că lucra la un butic.

 

Eu am încercat să uit. Să uit cum doctorul ăla m-a smuls din brațe de la mama, cum se supăra tata,