După ce ajungi sub reflectoarele atenţiei generale, trebuie să ai grijă să nu reintri în conul de umbră şi să nu cazi în uitare: este necesar să-ţi diversifici metodele dea ieşi în evidenţă în caz contrar, publicul se plictiseşte, se obişnuieşte cu tine şi, cu nestatornicia sa caracteristica, îşi va îndrepta atenţia spre o altă „stea”. Acest joc presupune o vigilenţă permanentă şi nu puţină inventivitate. Pablo Picasso nu le-a permis niciodată contemporanilor săi să-l uite – dacă, la un moment dat, numele lui devenea prea strâns legat de un stil specific, răsturna totul şi îşi soca admiratorii pictând câte o nouă serie de lucrări profund diferite, într-o manieră surprinzătoare, convins fiind că era preferabil să creeze tablouri care, eventual, ar fi fost etichetate drept „urâte” sau „lipsite de armonie”, decât să devină un artist ce se autopastişează, adică cineva cu care lumea se obişnuieşte. Trebuie să înţelegi că oamenii au tendinţa de a se simţi superiori acelor persoane ale căror acţiuni le pot anticipa. Dacă pui lucrurile la punct şi arăţi tuturor că tu şi numai tu conduci jocul, modificându-l în chip neaşteptat, le vei câştiga respectul şi te vei menţine în atenţia generală.

  Imagine:

  Reflectorul de scenă. Sub lumina lui, prezenţa actorului devine mai intensă. Toţi ochii sunt concentraţi asupra lui. Sub această rază de lumină, nu este loc decât pentru un singur om. Fă tot ce poţi ca să fii tu acela. Gesturile tale să fie atât de ample, de amuzante sau de scandaloase, încât reflectorul să nu te mai părăsească, lăsându-i în umbră pe ceilalţi actori.

  Ultimul cuvânt:

  Fii bătător la ochi şi vei fi remarcat. [.] Ceea ce nu este observat nici nu există, [.] Lumina a fost aceea din care a izvorât întreaga strălucire a creaţiei. Ea umple golurile, acoperă imperfecţiunile şi dă tuturor lucrurilor o nouă viaţă, mai ales atunci când cele pe care se aşază raza ei sunt cu adevărat pline de o valoare intrinsecă.

  (Baltasar Gracián, 1601 – 1658)

  PARTEA A-II-A; ÎNVĂLUIE-TE ÎN MISTER.

  Într-o lume pe zi ce trece mai sufocată de banal şi lamentabil eşuata în familiar, ceea ce pare enigmatic atrage imediat atenţia. Nu da niciodată detalii prea clare în legătură cu acţiunile şi proiectele tale. Nu arata cărţile pe care le ai în mâna. Ia-ţi un aer misterios şi prezenţa ta va deveni mai pregnantă. Misterul se nutreşte din sine însuşi şi creează un efect de suspans: toată lumea va urmări cu răsuflarea tăiată, ca să vadă ce vei face mai departe. Utilizează, deci, misterul, ca să captivezi, să seduci şi chiar să inspiri teamă.

  RESPECTAREA LEGII.

  Prin 1905, Parisul începuse să vuiască de zvonurile despre o tânără orientală, care apărea în mici spectacole organizate într-o reşedinţă particulară, unde dansa acoperită de văluri, lăsându-le apoi sa cadă, treptat. Un gazetar care asistase la una dintre aceste reprezentaţii scria: „o femeie din Orientul îndepărtat a venit în Europa, învăluită în parfumuri şi împodobită cu bijuterii, ca să aducă ceva din bogăţia culorilor şi vieţii orientale în atmosfera îmbâcsită a oraşelor europene”. Curând, toată lumea avea să afle şi numele dansatoarei: Mata Hari.

  Puţin după începutul anului, grupuri selecte îşi luaseră obiceiul de a se aduna într-un salon plin de statui şi de tot felul de relicve indiene. O orchestră cânta muzică inspirată din melodica hindu şi javaneză. După ce îşi lăsa publicul să aştepte şi să-şi pună întrebări, Mata Hari apărea brusc într-un costum uimitor: o bustieră albă de bumbac, acoperită cu bijuterii indiene; în jurul taliei purta cingători cu pietre preţioase, care susţineau un sarong făcut să acopere şi să descopere, rând pe rând, trupul dansatoarei, ale cărei braţe erau împodobite cu brăţări până sus, către umeri. Apoi, Mata Hari începea să danseze într-un stil nemaivăzut în Franţa – tot corpul ei se unduia, ca şi cum tânăra femeie s-ar fi aflat în transă. Spectatorilor vrăjiţi şi devoraţi de curiozitate le spunea că dansurile ei povesteau frânturi din mitologia indiană şi din folclorul epic javanez. Curând, personalităţile elitei pariziene, ca şi ambasadorii reprezentând ţări îndepărtate se băteau pe invitaţiile în faimosul salon unde se producea noua stea. Circula zvonul că executa şi anumite dansuri sacre, complet goală.

  Lumea era dornică să ştie cât mai multe lucruri despre Mata Hari. Ea declarase jurnaliştilor că se născuse în Olanda, dar crescuse în insula Java. Vorbise şi despre o perioadă petrecută în India, unde învăţase dansurile de cult hinduse. Îi plăcea să povestească despre indience care, după spusele ei, „se pricepeau să tragă cu arma, să călărească, să rezolve probleme de trigonometrie şi să susţină discuţii filosofice”. În vara anului 1905, la abia câteva luni de la debutul ei parizian, puţini o văzuseră pe Mata Hari dansând, dar numele ei se afla pe buzele tuturor.

  Pe măsură ce dansatoarea dădea alte şi alte interviuri, se schimbau, şi multe dintre amănuntele biografice relatate: ba că, de fapt, crescuse în India, ba că bunica ei fusese fiica unei prinţese javaneze sau că trăise în Sumatra, unde „călărise cu arma în mână şi riscându-şi viaţa”. Nimeni nu ştia nimic precis în legătură cu ea, iar ziariştilor puţin le păsa de inconsecvenţele şi inadvertenţele din diversele variante ce li se serviseră. Continuau s-o compare cu o zeiţă indiană ori cu o creatură ieşită din paginile lui Baudelaire – fiecare după cum îi dicta imaginaţia, după cum şi ce voia să vadă în această femeie misterioasă, venită din Orient.

  În august 1905, Mata Hari a susţinut prima reprezentaţie publică. La premieră, mulţimea înnebunită de curiozitate şi de dorinţa de a o admira pe viu, a provocat o adevărată dezordine. Dansatoarea devenise deja o vedetă adulată – un idol. Apăruseră şi destule imitatoare. Un cronicar nota că „Mata Hari personifică toată poezia Indiei, mistică, voluptoasă şi farmecul irezistibil.” Un altul scria, la rândul lui: „Dacă în India există asemenea comori nebănuite, toţi bărbaţii din Franţa vor emigra pe ţărmurile Gangelui”.

  În scurt timp, celebritatea lui Mata