Hari şi a dansurilor ei sacre a depăşit limitele cercurilor de elită ale Parisului. Dansatoarea a fost invitată la Berlin, Viena, Milano. După alţi doi ani, colindase deja întreaga Europă, frecventase societatea cea mai aleasă şi câştigase suficienţi bani ca să-şi asigure o independenţă financiară la care puţine femei din vremea aceea îndrăzneau să viseze. Apoi, aproape de sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a fost arestată în aceeaşi Franţă care o adulase, a fost judecată şi apoi executată ca spioană în slujba nemţilor. Abia în timpul procesului a ieşit la lumină adevărul despre Mata Hari: nu era nici din Java ori India şi nici nu crescuse în Orient. Nu avea nici un strop de sânge oriental. Numele ei adevărat era Margaretha Zelle şi provenea din Friesland, o placidă regiune din nordul Olandei.

  Comentariu.

  Când a sosit la Paris în 1904, Margaretha Zelle avea în buzunar o jumătate de franc – 50 de centime. Era şi ea una dintre miile de fete frumoase şi tinere atrase, an de an, de magia capitalei, în care îşi găseau de lucru ca modele ale unor pictori, ca dansatoare de cabaret sau artiste de vodevil la Folies Bergeres. După alţi câţiva ani, în locul lor veneau alte fete, mai tinere, iar ele ajungeau, în marea lor majoritate, să se prostitueze pe străzile oraşului care le atrăsese în mrejele lui – sau reuşeau să se salveze întorcându-se în târgul lor de provincie, ceva mai puţin tinere, dar cuminţite.

  Margaretha Zelle era însă plină de ambiţie şi ţintea sus. Nu avea nici un fel de experienţă ca dansatoare şi nu urcase în viaţa ei pe o scenă, dar în copilărie călătorise împreună cu familia şi văzuse dansatoarele din Java şi Sumatra. Şi-a dat seama limpede că în spectacolul pe care îl avea de oferit, nu dansul în sine conta, după cum nu contau nici chiar corpul sau chipul dansatoarei: singurul lucru important era capacitatea ei de a se înconjura de mister. Acest mister nu consta numai în mişcările cu semnificaţii tainice ale dansului, în costumaţie sau în diversele variante biografice servite ziariştilor, nesfârşit şir de minciuni contradictorii, ci într-o anumită atmosferă creată în jurul a tot ceea ce făcea ea. Nu exista nici măcar o singură certitudine în legătură cu Mata Hari. Ea însăşi părea mereu alta, uimindu-şi fără încetare publicul prin costumele noi, dansurile noi, poveştile noi. Acest aer de mister păstra lumea într-o permanentă stare de curiozitate şi de aşteptare nesatisfăcută. Oamenii doreau să ştie mai multe despre noua stea şi se întrebau ce surpriză le mai rezerva. Mata Hari nu era mai frumoasă decât fetele care veneau la Paris în căutarea celebrităţii şi nu avea un talent deosebit nici în materie de artă a dansului. Ceea ce o făcea unică, adică ceea ce concentra asupra ei atenţia neobosită a tuturor, aducându-i celebritate şi bogăţie, era tocmai misterul pe care ştia să-l cultive. Oamenii nu se pot sustrage atracţiei misterului. Cum el se pretează la mereu alte interpretări, nimeni nu se mai satură de plăcerea de a le explora. Lucrurile misterioase rămân neînţelese, iar cine rămâne insondabil şi insesizabil devine cu atât mai puternic. Ceea ce se înţelege se consumă şi se elimină; ceea ce nu este înţeles creează putere.

  CHEILE PUTERII.

  Istoria omenirii este plină de mistere înfricoşătoare şi de nepătruns: molime, dezastre, despoţi capricioşi şi, mai ales, cel mai mare mister dintre toate, moartea. Ceea ce nu ne explicăm recreăm în imaginaţie. Aşa au apărut miturile şi lumea lor populată de personaje fantastice. De-a lungul secolelor, însa, prin ştiinţă şi raţiune, omul a risipit întunericul. Misterul şi spaimele au fost înlocuite de cunoaştere şi de siguranţa lucrurilor familiare şi liniştitoare. Cu toate acestea, un preţ a trebuit plătit: într-o lume din ce în ce mai banală, din care am izgonit misterul şi miticul, simţim o tainică nevoie de a crea enigme şi de a căuta fiinţe, idei şi împrejurări ce nu se lasă înţelese şi consumate atât de lesne.

  În aceasta şi constă puterea misterului – el oferă multiple paliere de interpretare care ne stimulează imaginaţia, creându-ne impresia existenţei a ceva ascuns şi minunat. Trăim înconjuraţi de lucruri atât de desacralizate, semenii noştri sunt atât de previzibili, încât tot ceea ce are un aer misterios ne va atrage irezistibil atenţia şi interesul.

  Nu trebuie crezut că aerul de mister constituie un atribut exclusiv al oamenilor mari şi personalităţilor copleşitoare. Acel mister ţesut în gesturile de fiecare zi este încă şi mai subtil, are o forţă de fascinaţie încă şi mai profundă. Să nu uităm că, în marea lor majoritate, oamenii sunt fiinţe alcătuite din prim-planuri. În ei se poate citi ca într-o carte deschisă, mai ales că nu-şi dau nici o osteneală să-şi controleze vorbele şi imaginea. Rareori oferă vreo surpriză. Prin simplul fapt de a te arăta reţinut, de a rămâne tăcut, de a rosti, din când în când, fraze ambigue, voit contradictorii sau inconsecvente, printr-un comportament straniu şi subtil, vei crea această foarte seducătoare şi necesară aură de mister. Cei din jur o vor amplifica prin neîncetatele lor tentative de a te descifra.

  Atât artiştii, cât şi escrocii înţeleg legătura vitală dintre mister şi atracţia pe care el o inspiră. Contele Victor Lustig, escrocul aristocrat, a dus această tehnică până la perfecţiune. Făcea întotdeauna lucruri neobişnuite sau care păreau fără sens. Apărea la cele mai bune hoteluri într-o limuzină cu şofer japonez – nimeni nu mai văzuse vreodată un şofer japonez, deci efectul de straniu şi de exotic era asigurat. Purta costume dintre cele mai scumpe, dar mereu cu ceva neobişnuit şi, din punctul de vedere al stricteţii convenţiilor, oarecum nepotrivit: o medalie, o floare, o brasardă. Nu i se reproşa lipsa de gust – era admirat pentru originalitate. La hotel primea tot timpul telegrame, pe care i le aducea şoferul japonez. Le rupea cu o nonşalanţă totală. (În realitate, era vorba despre nişte telegrame false sau, mai bine zis, de foi albe.) Obişnuia să se aşeze în sala de mese, cu