o carte de dimensiuni impresionante în mână, surâzând în dreapta şi în stânga, dar păstrându-şi un aer distant. Bineînţeles, după câteva zile, întreg hotelul zbârnâia de curiozitate şi de interes pentru acest om ieşit din comun.

  Toată această atenţie îi permitea lui Lustig să profite de pe urma fraierilor care aproape că îl implorau să le accepte încrederea şi compania. Cine nu voia să fie văzut alături de misteriosul aristocrat?

  Faţada enigmatică îi împiedica să bage de seamă că sunt escrocaţi. Cu un asemenea aer misterios, până şi mediocrii par inteligenţi şi profunzi. O femeie întru nimic excepţională prin frumuseţe sau intelect, Mata Hari devenise o adevărată zeiţă, iar dansul ei fusese apreciat ca aureolat de o inspiraţie divină. Aerul enigmatic cu care se înconjoară un artist îi plasează imediat pe el şi opera sa, în centrul atenţiei şi curiozităţii tuturor, truc infailibil, după cum a demonstrat cu mare efect Marcel Duchamp. Nu ai mare lucru de făcut: nu vorbi prea mult despre ceea ce întreprinzi, stimulează imaginaţia oamenilor şi derutează-i prin comentarii contradictorii şi apoi stai deoparte şi lasă-i pe ceilalţi să-şi bată capul să te înţeleagă.

  Persoanele care ştiu să-şi ia un aer misterios îi pun pe semenii lor într-o situaţie de inferioritate: aceea de a încerca să le descifreze. Dacă doresc (şi exact atât cât doresc), pot să inspire teama aceea izvorâtă din fiorul ancestral al fiinţei umane aflate în faţa necunoscutului şi a incertitudinii. Toţi liderii politici sunt conştienţi de acest efect intimidator. De pildă, Mao Tse-tung cultivă cu abilitate caracterul enigmatic al imaginii sale – nu îşi punea problema inconsecvenţelor sau contradicţiilor, ba chiar le exploata ca să demonstreze că el şi numai el avea ultimul cuvânt în toate. Nimeni, nici măcar soţia lui, nu a reuşit vreodată să afirme că l-ar fi înţeles până la capăt. Iată de ce Mao a părut mereu mai mare decât era cu adevărat. „Statura” sa a devenit monumentală întrucât a fost aşezată pe piedestalul atenţiei neslăbite a tuturor, pentru că nu exista chinez care să nu se întrebe ce va face Mao, ce va spune Mao, cu ce îi va mai surprinde el.

  Dacă statutul tău nu îţi îngăduie să te învălui în mister, învaţă cel puţin să renunţi la ostentaţie. Din când în când, acţionează într-un mod care nu corespunde cu ceea ce oamenii se aşteaptă să te vadă făcând. Astfel îi vei pune în defensivă, îi vei uimi şi vei atrage asupra ta acel gen de atenţie care înseamnă putere. Mânuită cu inteligenţă, tactica aceasta poate inspira insecuritate şi teamă în rândul duşmanilor.

  În timpul celui de-al doilea război punic (219 – 202 î. Hr.), marele general cartaginez Hannibal semăna teroarea în calea sa, mărşăluind asupra Romei. Hannibal era cunoscut pentru strategia inteligentă, ca şi pentru duplicitatea manevrelor sale.

  Deşi inferioară numeric, armata cartagineză nu se lăsa înfrântă de romani. Dimpotrivă, era mereu cu un pas înaintea acestora. Odată, însă, cercetaşii din avangarda cartaginezilor au comis o eroare teribilă, îndreptând grosul trupei către o regiune mlăştinoasă, cu ariergarda spre mare. Armata romană a ocupat şi blocat trecătorile din munţi, tăindu-le retragerea. Comandantul romanilor, generalul Fabius era în al nouălea cer – în sfârşit, Hannibal fusese prins în capcană. Postându-şi cele mai destoinice grupe de strajă în punctele de trecere, romanul şi-a făcut planul de a nimici oastea cartagineză. Dar când, în puterea nopţii, santinelele şi-au aruncat ochii spre locul unde se afla inamicul, nu mică le-a fost mirarea: spre munţi şerpuia o uriaşă procesiune cu torţe. Dacă aceea era armata cartagineză, însemna că ea se înmiise.

  Străjerii s-au sfătuit între ei, cuprinşi de febrilitate şi neputându-se pune de acord în nici un chip. Ce se întâmplase? Primise oare Hannibal întăriri de pe mare? Avusese dintru început o parte din trupe ascunse prin apropiere şi făcuse joncţiunea cu ele? Erau cumva, niscaiva duhuri?

  Pe când stăteau înlemniţi şi se uitau, peste tot în munţi au izbucnit focuri şi dinspre câmpia de dedesubt a prins să urce un vuiet cumplit, ca ieşit din pâlniile a milioane de trâmbiţe. Trebuie să fie demoni, şi-au zis străjerii înspăimântaţi. Ei, oştenii cei mai viteji şi mai mintoşi ai lui Fabius, şi-au părăsit postul şi au dat bir cu fugiţii, cuprinşi de panică.

  Până sa se crape de ziuă, armata cartagineză rupsese încercuirea şi scăpase din capcană. Cum a procedat Hannibal? I-a chemat în ajutor pe demonii din infern? Nici vorbă: a pus să se lege crengi de coamele cirezilor de boi aduşi ca animale de povară, apoi să se dea foc acestor crengi. De departe, în întunericul nopţii, mănunchiurile de ramuri semănau cu nişte torţe şi se părea că cei care le purtau alcătuiau o oaste numeroasă, pe cale să urce muntele. Când ramurile şi, o dată cu ele, coamele vitelor au ars până la capăt, înnebunite de spaimă, animalele au început să alerge în dezordine, care încotro, umplând, cu răgetele lor văzduhul şi răspândind focul pe costişele împădurite. Elementul cel mai important al planului conceput de Hannibal nu l-au constituit torţele, focul sau zgomotul, ci crearea unei diversiuni menite să mobilizeze atenţia ostaşilor care păzeau trecătorile şi, treptat, să-i înspăimânte. De acolo de sus, unde se aflau ei, nu aveau cum să îşi explice ceea ce vedeau. Dacă ar fi înţeles ce se întâmpla, nu şi-ar mai fi părăsit posturile de strajă.

  Atunci când te afli în capcană încolţit, cu spatele la zid, fără vreo şansă de scăpare, încearcă o experienţă simplă: fa ceva care să nu poată fi explicat. Hotărăşte-te asupra unei acţiuni simple, dai tradu-o în fapt într-aşa un fel încât să îţi descumpăneşti adversarul, dând loc la cât mai multe interpretări şi făcând imposibilă descifrarea intenţiilor tale adevărate. Nu te mulţumi să fii imprevizibil (deşi această tactică dă şi ea rezultate excelente – vezi Legea 17) – asemenea lui Hannibal, creează o diversiune imposibil de înţeles. Vei părea pur şi simplu nebun, nimeni nu va pricepe nimic, nu se va putea găsi nici o explicaţie logică a