reacţiei tale. Dacă procedezi corect, vei reuşi să inspiri aceeaşi spaimă care altădată a îngheţat sângele din vinele santinelelor lui Fabius şi le-a împins să-şi abandoneze poziţiile. Nu ai decât să o numeşti „tactica falsei nebunii a lui Hamlet”, pentru că prinţul Danemarcei din piesa shakespeariană a făcut uz de ea cu mare succes, înfricoşându-l pe tatăl său vitreg, Claudius, prin purtarea sa ciudată şi inexplicabilă. Misterul amplifică dimensiunile, modifică toate contururile şi puterea ta pare şi mai înspăimântătoare.

  Imagine:

  Dansul Vălurilor – vălurile îmbracă trupul dansatoarei. Ceea ce lasă să se vadă excită. Ceea ce ascund stimulează imaginaţia. Aceasta este însăşi, esenţa misterului.

  Ultimul cuvânt:

  Dacă nu îţi precizezi poziţia pe dată, stârneşti nerăbdarea aşteptării. [.] Amestecă un dram de mister în tot ceea ce faci, căci misterul însuşi trezeşte veneraţie. Iar dacă explici, nu fi prea explicit. [.] în acest fel, imiţi Divinitatea întrucât oamenii se minunează şi nu te scapă din ochi.

  (Baltasar Gracián, 1601- 1658).

  CONTRAARGUMENT.

  Când eşti la primii paşi din drumul tău către culmea visată, trebuie să atragi atenţia asupra ta, cu orice preţ, dar o dată ajuns mai sus, este necesar să fii flexibil şi capabil să te adaptezi. Nu plictisi oamenii utilizând mereu aceeaşi tactică. Puţin mister face minuni pentru cei care au nevoie să pară mai puternici şi să se facă remarcaţi, dar ingredientul misterului trebuie folosit cu măsură şi după un plan bine condus. Mata Hari a mers prea departe cu născocirile ei. Deşi acuzaţiile de spionaj erau false, în momentul respectiv, suspiciunile căpătau substanţă prin însuşi felul în care propriile ei minciuni sfârşiseră prin a o face suspectă. Nu permite misterului pe care ţi-l creezi să se transforme, treptat, într-o reputaţie de înşelător nevrednic de încredere. Acest aer enigmatic trebuie să pară un joc mai degrabă inofensiv. Dacă ai mers prea departe, retrage-te.

  Există situaţii în care dorinţa de a te găsi în centrul atenţiei se cere ţinuta în frâu şi când scandalul şi notorietatea sunt ultimele lucruri de care să ai nevoie. Această atenţie pe care o atragi asupra ta nu trebuie să îi ofenseze pe superiorii tăi sau să le primejduiască reputaţia – mai ales dacă poziţia lor este solidă. Într-un asemenea caz, nu vei reuşi decât să pari pe cât de josnic, pe atât de disperat. Este o întreagă artă să ştii când să te opreşti şi când să te tragi la o parte.

  O mare specialistă a tacticii de atragere a atenţiei a fost şi Lola Montez. Ea a izbutit să se ridice de la statutul modest al unei reprezentante a clasei de mijloc din Irlanda, la cel de iubită a compozitorului Franz Liszt şi apoi, a devenit amanta şi consilierul politic al regelui Ludovic al Bavariei. Spre sfârşitul vieţii ei, însă, Lola Montez şi-a pierdut simţul proporţiilor.

  În Londra mijlocului de secol al XIX-lea, celebra piesă Macbeth, de Shakespeare, îl avea în rolul titular pe actorul considerat pe atunci cel mai mare din lume, Charles John Kean. Oricine însemna „ceva” în societatea londoneză ţinea să asiste la spectacol. Se zvonea că însăşi regina Victoria şi prinţul consort Albert aveau să fie de faţă. Protocolul cerea ca, la sosirea suveranei, toţi spectatorii să fie aşezaţi la locurile lor. Astfel, publicul a venit puţin mai devreme, iar când regina a intrat în loja oficială, toată lumea s-a ridicat în picioare ca să o aplaude. Cuplul regal a aşteptat câteva clipe, după care s-a înclinat uşor, în semn de salut, apoi, supuşii, ca şi suverana lor, s-au aşezat, iar luminile s-au stins. Brusc, toţi ochii s-au întors spre loja situată vizavi. Din întunericul sălii şi-a făcut apariţia o femeie, care a luat loc după ce regina se aşezase. Era Lola Montez. Purta o diademă bătută în diamante, de un deosebit efect în părul ei brun, iar pe umeri avea o pelerină lungă, din blană de hermină. Cu un gest uşor, femeia a lăsat să-i cadă pelerina, dând la iveală decolteul adânc al unei rochii de catifea roşie. Din sală a început să se audă murmurul uluit al spectatorilor. Întorcând capul, aceştia vedeau că regina şi prinţul evitau să-şi îndrepte privirile spre loja Lolei Montez. Au făcut şi ei exact acelaşi lucru, astfel încât în tot restul serii nimeni nu s-a uitat la ea. A fost ignorată cu desăvârşire. După această scenă fatală, nici un reprezentant al „lumii bune” nu a mai îndrăznit vreodată să se lase văzut în compania irlandezei. Întreaga sa forţă magnetică dispăruse ca prin farmec. Devenise o paria. Statutul său era total compromis.

  Nu da niciodată impresia că mori de dorinţa de a te afla în centrul atenţiei, pentru că acea atitudine denotă nesiguranţă, iar nesiguranţa subminează puterea. Trebuie să înţelegi că există situaţii când acest lucru este potrivnic intereselor tale. Dacă, de exemplu, este de faţă un rege, sau o regină, sau vreo personalitate de rang echivalent, fă o reverenţă şi retrage-te în umbră – în nici un caz nu încerca să intri în competiţie.

  LEGEA 7

  PUNE-I PE ALŢII SĂ MUNCEASCĂ ÎN LOCUL TĂU, DAR ATRIBUIE-ŢI TOATE MERITELE.

  ARGUMENT.

  Foloseşte-te de înţelepciunea, cunoaşterea şi alergătura altora în vederea atingerii scopurilor tale. Nu numai că astfel îţi vei economisi timpul şi energia, dar îţi vei crea şi o aureolă ca de zeu în privinţa eficienţei. Până la urmă, cei care le-au ajutat vor fi daţi uitării dar lumea îşi va aminti de tine. Nu fă niciodată tu însuţi ceea ce poţi pune pe alţii să facă în locul tău.

  ÎNCĂLCAREA ŞI RESPECTAREA LEGII.

  În 1883, omul de ştiinţă sârb Nikola Tesla era angajat la departamentul european al companiei Edison Continental. Se dovedise un inventator talentat, iar Charles Batchelor, director de întreprindere şi prieten al lui Thomas Edison, la convins să vină să-şi încerce norocul în America şi i-a dat o scrisoare de recomandare către patron. Astfel a început o viaţă de necazuri şi de suferinţe care nu sfârşit decât o dată cu moartea sa.

  Când