în vreme ce conservatorii aveau tendinţa să se ferească de acest model şi insistau că dezvoltarea trebuie să fie compatibilă în primul rând cu caracterul istoric şi cu nevoile imediate ale societăţii româneşti.

După unirea administrativă a principatelor, în 1862 a avut loc o ruptură a forţelor din sânul liberalismului. Aceasta era mai profundă în Ţara Românească decât în Moldova. În Ţara Românească, un grup radical, numit de rivali „roşii”, s-a detaşat de moderaţi. Fuseseră cei mai revoluţionari dintre paşoptişti şi cei mai devotaţi dintre unionişti şi erau conduşi de C.A. Rosetti şi Ion C. Brătianu, fiind extrem de bine organizaţi. Aveau un club central sau un comitet la Bucureşti, care servea drept sediu pentru o reţea de cluburi asemănătoare în numeroase oraşe din Ţara Românească, şi îşi foloseau ziarul, Românul, pentru a-şi disemina ideile şi a menţine disciplina în partid. Au introdus numeroase inovaţii în politica românească, mobilizând masele de la oraş pentru a copleşi avantajele politice ale conservatorilor bogaţi. Printre armele lor favorite se numărau vastele adunări publice şi demonstraţiile stradale, care, în plus, au devenit o trăsătură constantă a campaniilor electorale. Liberalii moderaţi, care erau extrem de puternici în Moldova, militau şi pentru o reformă economică şi politică, dar nu erau de acord cu ritmul rapid al schimbării promovat de radicali. Principalul lor reprezentant era Mihail Kogălniceanu, ale cărui idei şi personalitate au asigurat coeziunea liberalismului moldovenesc în perioada sa de formare.

Relaţiile lui Cuza cu adunarea legislativă au fost tensionate aproape de la începutul noii administraţii naţionale. Cauzele erau complexe, parţial ideologice, deoarece implicau diverse planuri de reformă, şi parţial politice, Cuza fiind hotărât să conducă şi să nu tolereze nicio piedică în calea proiectelor sale.

Cuza avea multe în comun cu liberalii. La fel ca ei, era hotărât să facă schimbări fundamentale în organizarea socială, economică şi politică a ţării. Era mai apropiat de moderaţi în ceea ce priveşte reforma politică şi oarecum mai radical decât aceştia când venea vorba de inovaţie socială. Cu toate acestea, a preferat să lucreze mai curând cu moderaţii decât cu radicalii, iar în primii ani de domnie a sperat să creeze un partid puternic de centru, care să-i faciliteze trecerea rapidă a programului său prin legislativ. Era suspicios în privinţa radicalilor, din cauza activităţii lor revoluţionare secrete din trecut şi a intenţiei lor mărturisite de a democratiza sistemul politic prin diminuarea puterilor domnitorului – printre altele. Se opunea cu vehemenţă eforturilor lor de a stârni masele, ferment pe care îl considera dăunător pentru un stat nou, care trecea printr-o transformare minuţioasă şi era în permanenţă ameninţat de intervenţia străinilor.

Cu timpul, Cuza a devenit frustrat de opoziţia încăpăţânată a adunării faţă de programul său, mai ales în privinţa reformei electorale şi a unei noi legi agrare, pe care le considera vitale pentru ca ţara să intre în rândul statelor moderne. Lucrurile au degenerat în primăvara anului 1864. Dezamăgit de cursul guvernării parlamentare, Cuza a dizolvat adunarea la 14 mai 1864.

Pentru a-şi consolida autoritatea, Cuza a promulgat o nouă lege electorală şi o nouă constituţie (Statut). În ciuda prevederilor liberale ale amândurora, nu erau documente preponderent liberale. Deşi legea electorală sporea numărul alegătorilor, sistemul colegiilor electorale şi alegerea indirectă a deputaţilor pe care o susţinea au continuat să slăbească puterea de vot a majorităţii, mai ales a ţăranilor. Noua lege nu era profesiunea de credinţă a lui Cuza în procesul democratic, ci mai curând o încercare de reconciliere a spiritului democratic, care reprezenta idealul său, cu o putere executivă autoritară, o concesie din partea sa în favoarea cerinţelor politicii practice. Statutul reflecta şi nemulţumirea lui Cuza în ceea ce priveşte adunările reprezentative şi, astfel, a schimbat radical relaţia executivului cu ramurile legislative de guvernământ. Noua constituţie a subordonat legislativul domnitorului, oferindu-i acestuia puteri mai mari, precum dreptul unic de a iniţia legi şi dreptul absolut de veto asupra legilor adoptate de adunare.

Lovitura lui Cuza din 14 mai l-a ajutat să-şi pună rapid în practică programul economic şi social. Elementul central a fost aşa-numita Lege agrară din 26 august 1864, care a instituit o redistribuire masivă a pământurilor. Aceasta recunoştea drepturile depline de proprietate ale ţăranilor dependenţi asupra pământurilor pe care le deţineau conform legilor anterioare, care le alocaseră pe baza capacităţii de producţie a gospodăriei ţărăneşti individuale. Legea limita pământurile disponibile pentru ţărani la două treimi din moşia stăpânului. Însă pădurile, care erau esenţiale pentru bunăstarea economică a multor gospodării, nu erau luate în calcul. Legea a abolit pentru totdeauna munca obligatorie, zeciuiala şi celelalte dări pe care ţăranii le datoraseră moşierilor secole la rând. Însă ţăranii trebuiau să-şi asume cea mai bună parte din despăgubirile datorate moşierilor.

Dintre consecinţele imediate ale Legii agrare, cea mai evidentă a fost acordarea a 1.801.311 hectare de pământ către 463.554 de familii de ţărani – în medie, cam patru hectare de familie. Totuşi, aproximativ 60.000 dintre aceste familii au primit doar cât pentru o casă şi o grădină. Deşi foarte mult teren şi-a schimbat astfel proprietarul, marii moşieri nu dispăruseră nici pe departe. După reformă, moşierii şi statul deţineau circa 70% din terenul arabil şi păşuni, iar ţăranii, restul de 30%.

Cuza era dornic să dezvolte şi alte ramuri ale economiei pe lângă agricultură, dar îi lipseau resursele financiare necesare, deoarece majoritatea veniturilor statului continuau să provină din taxele care afectau cel mai mult clasele mai puţin capabile să le şi plătească. Silit astfel să recurgă la împrumuturi externe, s-a debarasat curând de ideea că puterile occidentale, care plasaseră România sub protecţia lor colectivă, s-ar simţi nevoite să ofere sprijin financiar. Când a permis unui consorţiu anglo-francez să creeze Banca României, în 1865, era sigur că avea să atragă cantităţi mari de capital în ţară. Dar avea să fie profund dezamăgit.

Cuza a făcut planuri ambiţioase