au micșorat apreciabil numărul de „delincvenți” adevărați sau „aranjați” din societatea noastră. Nu e nevoie de o epopee ca Mizerabilii ca să ne atragă atenția asupra unor deficiențe ale legislațiilor. Dar poetul a vizat mult mai sus, cum am încercat să explic: să facă să înflorească în noi înțelegerea, fără de care nici o legislație, oricît de bună, nu-și atinge în întregime marele ei Scop…

Am povestit toate acestea ca să explic de ce auzindu-l pe prietenul meu că dorește să intrăm la mine în birou am înțeles de îndată că nu e bine cu el și am mai înțeles că dacă ar fi fost vinovat, nu la mine ar fi venit, care știa ce fel de cauze apăr. Avea nevoie de înțelegerea mea ca să-l susțin ca om și de priceperea mea de avocat ca să-l apăr de o grea lovitură care se săvîrșise sau care îi plutea pe deasupra capului. Arăta însă palid și străin atît de sine, cît și de mine. Îmi aruncă o privire intensă, care îmi cerea de urgență să-l scot din această înstrăinare, de care, deși era conștient, voința lui avea nevoie de sprijin înainte chiar ca el să se destăinuiască.

Capitolul XV

Experiența unui om care vede colectivitatea umană, ca să zic așa, din spate, adică pe cei care rămîn în urmă împleticindu-se și așteaptă să fie „înhățați”, fără să fie atît de bogată ca a unui preot care vedea omul și orăcăind ca un broscoi în cristelniță, la botez, și agonizant și dus apoi la groapă, e totuși destul de mare și îi conferă o anume forță a spiritului, fie chiar și prin simplul fapt că îi vede pe semenii lui în înfrîngere, în timp ce el, avocatul, stă în deplină siguranță în fotoliul său (un om în nenorocire ne întărește pe noi, cei la adăpost, oricît ar părea de neverosimilă această afirmație, tocmai asta însă ne dă puterea necesară să-l ajutăm). „Petrini, îi strigai prietenului meu, îți dai seama că nu mă pot înșela cînd mă uit la omul care intră în acest birou, oricine ar fi el! Cu atît mai mult cînd omul mi-e prieten, mi-e mai ușor să-mi dau seama dacă e vinovat sau nu. Nu ești vinovat!” „Nu, îmi șopti el (dar observai că simplele mele cuvinte produseseră asupra stării lui de spirit un efect de șoc, parcă s-ar fi trezit dintr-o narcoză), nu, repetă, nu sînt vinovat, dar sînt jucăria soartei.” „O putem determina să dea drumul prăzii, nu numai noi sîntem jucăria soartei! Soarta nu e ceva absolut (cum să nu fie? gîndii paralel), din moment ce și noi, cei vii, facem parte din ea.” (Dialectică naivă, îmi dădeam seama, dar credeam în ce spun și asta avu asupra lui Petrini același efect de șoc ca înainte: sentimentul realității simple reveni în el atît de concret, încît îl văzui cum surîde, un surîs eliberator!) „Eram atît de fericit, murmură el, atît de tare fericit, încît devenisem umil, să nu sfidez cine știe ce zeu sau zeiță geloasă. Și sînt și acum, dar cu această coloratură tragică, am omorît un om și voi fi închis iar, deși am fost în legitimă apărare. Și iubita mea mă va părăsi.” „Convingerea asta fatalistă, îi spusei, nu trebuie s-o ai chiar dacă faptele ți-o sugerează. Dimpotrivă, trebuie să gîndești că nimic nu e pierdut, atîta timp cît lucrul fundamental, nevinovăția ta, nu ți se șterge, Doamne ferește, din memorie și să dorești să ispășești prin căință. Atunci nimeni nu te mai poate ajuta, nici măcar eu, fiindcă o să te apuci să dezminți ceea ce eu o să afirm.” „Nu mă căiesc! zise el cu o voce dură. Dar gîndul că acest omor o s-o determine pe ființa pe care o iubesc să mă părăsească îmi sfîșie sufletul.” „Deocamdată, îi mai spusei, e doar un gînd și o ipoteză. Nu te mai gîndi! Dar ia spune, tu ai mîncat ceva? Nu arăți prea bine, trebuie să mănînci orice ar fi… Hai să trecem în hol, să luăm ceva și, de ce nu, să bem și-un pahar…”

Nu mă grăbeam să aflu ce se întîmplase ca să-l determin să-și vină bine în fire: mîncăm, mai vorbim… și abia pe urmă o să vedem ce e și cît de grave sînt circumstanțele, fiindcă cel mai tare sperie pe un om, cît de puternic, abisul ce i se cască la picioare. Îi șoptii nevesti-mii în bucătărie să ne lase singuri și nici copiii să nu ne deranjeze…

Revenirăm apoi în birou și Petrini începu să-mi povestească într-adevăr cu toate puterile speranței reînviate istoria dragostei lui pentru doamna Culala, fără detaliile din acest manuscris, esența ei, dar și surpriza pe care o avusese cînd aflase pe munte că ea îi ascunsese faptul acesta brutal că era căsătorită și nici măcar nu se afla în proces de divorț cu bărbatul… Și cu lux de amănunte scena din teleferic și apoi criza ei după ce reveniseră la hotel, care nu s-a mai repetat, a avut chiar puterea să zîmbească la masă și să asculte anecdote. Au dormit bine și a doua zi au plecat. Ea era liniștită, au călătorit o vreme în tăcere, pînă ce la amîndoi s-a cristalizat întrebarea: și acum ce era de făcut? „Nimic, a spus el. Nu ne-a văzut nimeni. Pe munte a fost o furtună, s-o fi rătăcit și a murit înghețat – dacă rudele lui se vor alarma și vor încerca să învinuie cine știe pe cine.” „Victoraș, nu rudele vor încerca să învinuiască pe cineva, ci miliția judiciară.” „Numai dacă au vreun motiv”, i-a răspuns el. Stăteau la geam și șușoteau. Pe acest răspuns ea a tăcut multă vreme preocupată… Apoi i-a răspuns: „E meseria lor să elucideze dispariția unui om. Crezi că o să le fie greu să afle că a plecat la Sinaia? Am citit destulă literatură polițistă bună ca să aflu că prima lor mișcare va fi s-o ancheteze pe soția lui. Oficial, eu sînt soția lui,