nu? Știi cum procedează: unde ați fost în ziua de duminică, data cutare și cum v-ați petrecut această zi și noaptea care a urmat? Ce pot eu să răspund? Că n-am fost la Sinaia, că n-am fost cu tine… Atunci unde am fost? Am stat acasă și n-am ieșit nicăieri? Și un simplu anchetator mărunt îmi poate foarte repede dovedi că mint. O să depună părinții mei mărturie că am stat la ei? Ar depune dacă nu și-ar da și ei seama că e zadarnic. Dar să zicem că ar depune, sînt fata lor, ce li se poate reproșa? Dar știm noi dacă portăreasa blocului unde stă el n-a aflat că «domnul inginer» pleacă la Sinaia? Sau oricare din anturajul lui? Eu îl cunosc, nu putea trăi singur fără să-i facă pe toți să afle tot ceea ce i se întîmplă. Ai uitat de individul din grupul nostru, invitat de mine? Sînt absolut convinsă că de la el a aflat fostul meu bărbat că plec la Sinaia. Ținea la noi amîndoi, ne-a ajutat și o inspirație nefastă m-a împins să-l invit… Un blestem… Nimic nu s-ar fi întîmplat dacă o stupidă dorință să-i arăt că sînt fericită nu m-ar fi determinat să-i telefonez să vie cu noi… Și cretinul l-a anunțat pe el. Sperînd să mă găsească singură, el s-a decis să vie după mine, fie și pentru motivul că am fost odinioară de nenumărate ori la cota 2000 și asta i-a stîrnit amintiri, sentimente, speranțe smintite…”

Petrini a înțeles din aceste zise că iubita lui avea în orice caz capul limpede și că trebuie să se predea. Nu numai el, amîndoi. Și că dacă n-o fac, tot vor fi prinși, și faptul că au ascuns crima ar fi o dovadă că sînt vinovați. „Nu cine știe ce, îl întrerupsei eu pe Petrini. E cunoscută frica oamenilor de mărturisiri, chiar dacă sînt absolut nevinovați. Toate instanțele din lume cunosc această reacție și nu prea țin seama de ea. Dar continuă!”

„Eu acum trebuie să plec de la tine, i-a spus la un moment dat doamna Culala în tren. Înțelegi de ce! Și după ce totul va trece, fiindcă nu concep să fim condamnați că ne-am apărat viața, atunci mă întorc și după un timp ne căsătorim.” „Și cine poate să ne acuze dacă noi declarăm un singur lucru, că nu l-am văzut pe munte pe fostul tău soț? Nu l-am văzut și nu l-am văzut, a zis el îndîrjit. Să se ducă să-l caute cine poate la cota 2000 sau pe traseul telefericului printre prăpăstiile stîncoase, pline de nămeți.” Atunci ea i-a dat un răspuns neliniștitor: „Și dacă n-a murit? Dacă se întoarce și, chiar grav rănit, declară că l-am aruncat din teleferic ca să scăpăm de el?” „Da, îi spusei lui Petrini, tentativă de ucidere a soțului de către amant, cu complicitatea soției. Grav! Și mai ales foarte clar, dacă nu i-o luați înainte.”

Capitolul XVI

Aș fi vrut să reflectez cel puțin pînă a doua zi ce sfat să dau acestei perechi lovită de nenorocire. Începui să mă plimb prin birou, în timp ce Petrini stătea tăcut în fotoliu cu capul în mîini. Într-adevăr. Învinuirea de tentativă de ucidere pentru a elimina un rival ar fi fost imposibil de răsturnat dacă nu mărturiseau de îndată ce se întîmplase. Acest risc nu trebuia înfruntat. Și apoi, dacă individul era mort, cum se putea dovedi legitima apărare? Fiindcă Petrini era naiv, mult mai realistă era prietena lui: avea dreptate, aveau să fie prinși!

Mă reașezai la birou și deschisei un nou dosar: Petrini. Și îl chinuii pe prietenul meu cîteva ore ca la o anchetă, ca și cînd m-aș fi aflat în instanță, în roba neagră, dar nu ca avocat, ci ca judecător și în același timp ca procuror. Totul voiam să știu! (Și astfel aflai, cu detalii, despre moartea Căprioarei, istorie pe care o știam, dar nu și faptul că individul care o însoțise la medicul asasin era chiar el, prietenul meu de azi! Atenție! pericol! trebuia să fiu pregătit să răspund în cazul în care procurorul ar fi dezgropat, ca antecedent agravant pentru clientul meu, această istorie a lui de studenție.) Și tot astfel aflai că Matilda se despărțise de bărbatul ei, acel Mircea, dar în termeni buni, că adică îi spusese acel șef: „Oricînd, dacă tu sau ai tăi aveți nevoie de un sprijin, nu ezita să recurgi… sîntem oameni, nu?” Perfect! Acest lider va avea ocazia să arate că n-a exprimat o simplă gîndire circumstanțială și generoasă, menită doar să lase în urmă un bun sentiment uman, ci o gîndire conștientă și profundă că pe deasupra legilor, care pot strivi, un om plasat sus poate sfărîma cătușe implacabile printr-un singur cuvînt rostit cu fermitate. Totul mi-era necesar, simpatia vecinilor, a colegilor de birou, a prietenului său acum bucureștean, Ion Micu, a bizarei prietene din copilărie care născuse un monstru, pe care Petrini îl visase astfel înainte ca acest monstru să se nască, a Ninetei Romulus, a grasului Vintilă (nu și a abjectului Bacaloglu), și nu trebuia ignorată nici mărturia chelnerului de la Braserie, om ireproșabil și membru de partid… Eliminai, bineînțeles, ca martori ai apărării pe fatala Tamara, imprevizibilă, pe universitarul Vaintrub, care mai depusese odată mărturie în favoarea lui Petrini, fiindcă, fără să-l ignor în strategia și tactica mea, episodul condamnării clientului este elucidat, el și-a executat pedeapsa și rog instanța să nu admită revenirea lui cu circumstanțe agravante în speța pe care o judecă, de natură pasională etern umană și nu politică. Ce voiam să demonstrez cu această armată de martori? Că omul judecat acum nu putea săvîrși actul de care e acuzat. Era un om normal, care a acționat ca atare. Căci, onorată instanță, cine n-ar sări să-și apere femeia iubită amenințată cu moartea? Și cine s-ar lăsa el însuși omorît de teamă că un paragraf din codul penal l-ar acuza de omor cu premeditare? Spun asta nu pentru a apăra pe