îmi trebuiau, să depună mărturii grosolane și să forțez astfel achitarea. Dar ea nu putea să înjosească în sinea ei memoria fostului ei bărbat cu martori mincinoși. Ar fi însemnat să nege că fusese cu el și fericită și că acum, ca să scape și să fie fericită cu un altul (după ce, cu chibzuială și scrupulozitate, îl părăsise și fără să vrea îl omorîse), trecea cu cinism peste cadavrul lui, fiindcă eu, ca s-o salvez, și care cunoșteam bine justiția, i-o ceream implacabil. „Da, doamnă, îi confirmai, revenind cu cafelele, aceste gînduri pe care i le presupuneam, să nu vă închipuiți că judecata Inchiziției se mulțumea cu probe mai subtile. Vinovata, cînd nu era făcută vrăjitoare și arsă pe rug, era închisă într-o celulă fără lumină, ușa era smulsă și apăreau zidarii cu cărămizi și mortar și ștergeau de pe zid orice urme că acolo a fost închisă vreodată o ființă vie…” „Nu, repetă sec, n-am astfel de martori.” „Și nici nu vreți să știți, parafrazai eu aiurea pe fabulist, să diminuez iarăși tensiunea clipei. Nu considerați, reluai, că ăsta e adevărul, cu martori sau fără, că l-ați părăsit fiindcă viața vă era amenințată? Tu ce zici, Petrini? Martor mincinos e doar cel care e pus să debiteze neadevăruri. Nu? Faptul că unul spune adevărul, chiar dacă n-a fost de față, e suficient să-i anuleze, în conștiința noastră scrupuloasă, că e un martor mincinos. Pentru instanță depoziția lui e decisivă. Trebuie să mă ajutați, doamnă, să colaborați cu mine, dacă vreți să nu riscați amîndoi o condamnare!” „Bine, parcă se rugă, strivită de aceste durități fatale care nu îngăduie o apărare pură, colaborez, ce trebuie să fac?” „Să găsiți doi martori care să depună că v-au scăpat de la moarte din mîinile lui.” „Doi?” „Da, doi, nu trei, ajung doi!” „Bine, profesorul…” și rosti numele unui vestit diagnostician din orașul nostru… „Și al doilea?” Al doilea era al unui bătrîn avocat al familiei Culala, acum pensionar uitat de noile cadre ale justiției. Foarte bine! Tipul ăsta o să știe să vorbească în fața instanței, cu obiectivitatea perfect detașată a unui martor imparțial. „Și circumstanțele, doamnă? reluai. Aveți puțină imaginație să le inventați?” „Cum să nu? zise ea deodată și se răsuci spre Petrini. Victoraș, îi zise, nu e cazul să auzi ce-o să spun!” „Bine!”, zise el și se ridică și ieși în hol. „Doctorul, continuă ea, a fost chemat de mine acasă să-mi dea îngrijiri după ce fusesem schilodită… În fața lui fostul meu soț a încercat să mă omoare, urlînd că l-am chemat pe fostul meu amant să mă apere și să-l internez pe el la spitalul de nebuni…” „Ah, exclamai, extrem de verosimil, chiar halucinant de verosimil!”

În clipa aceea, foarte calm, Petrini reveni, dar ca și cînd ar fi ascultat la ușă și ar fi auzit totul, și începu să se plimbe simulînd nepăsarea și întîrziind mult la fereastra întunecată a biroului meu. „Victoraș, dacă crezi că am ceva de ascuns, stai, zise ea. Dar n-am vrut să auzi ceea ce a fost foarte urît în viața mea înainte să te cunosc.” Și îi relată ceea ce îmi spusese mie mai înainte. Sumbru și cu o mișcare de o lentoare care concura aparatele cinematografice de încetinire se reașeză în fotoliu și își reluă capul în mîini. „Și cu avocatul, doamnă, ce putem inventa?” zisei accentuînd ultimul cuvînt, ca să-i sugerez prietenului meu că și ceea ce se spusese înainte fusese tot invenție. „Avocatul, zise doamna Culala, a fost chemat de mine acasă să-mi facă actul de divorț, în timp ce stăteam în pat cu ochiul umflat și cu obrazul sfîșiat de o rană adîncă. Poate să depună mărturie că a fost el însuși bătut măr și aruncat pe fereastră, la propriu, nu la figurat, iar portăreasa poate să declare ceea ce a văzut, geamurile sparte și sosirea sectoristului și scandalul care a avut loc… Sectoristul a fost chemat de vecini, dar i-a dat dreptate lui, care urla că și ăsta ar fi fost amantul meu… pe vremuri… adică avocatul… Judecați singur dacă această stupiditate va fi considerată ca atare, adică pură stupiditate a unui dipsoman care nu mai știa ce face…” „Extrem de verosimil, stimată doamnă, îi răspunsei, totul concură să justifice fuga dumneavoastră de acasă, totul arată că scena din teleferic v-a pus pe amîndoi în legitimă apărare. De urgență veți lua mîine dis-de-dimineață contact cu acești doi martori ai dumneavoastră. De urgență, apoi așteptați liniștită, și cînd or să vă cheme la miliție veți da următoarea declarație… Stimată doamnă, strigai, veți fi interogată, nu vă abateți de la ceea ce mi-ați declarat acum, fiindcă atunci totul se încurcă! Nu ascultați întrebările, nu dați răspunsurile care vi se insinuează, chiar cele mai simple. Nu intrați în detalii. Reveniți neîncetat la ceea ce este înscris în declarația pe care o să v-o dictez. Nu vă dezvăluiți sufletul. V-am atras atenția, asta nu se poate face decît la o mînăstire, și în zilele noastre nici acolo, vă avertizez…”

„Ciceo, zise atunci Petrini, nu crezi că ești și tu obosit și nu mai vezi clar lucrurile? și se ridică și începu iarăși să se plimbe cu pași foarte rari și foarte lenți prin birou. Răspunde-mi încă o dată la întrebarea mea: ce se întîmplă dacă noi nu mărturisim nimic? Nu ne-a văzut nimeni, iar cel dispărut nu poate fi găsit. N-o să mă convingi că o să se deplaseze la cota 2000 o divizie de milițieni ca să caute un om care a pierit în cine știe ce văgăună inaccesibilă.” „Acuma nu, îi răspunsei, dar cînd se va topi zăpada da, și fără să fie nevoie de o divizie de milițieni, ci de un simplu cioban, sau tăietor de lemne, sau unul din acei excursioniști cărora tocmai asta le place, să cotrobăiască prin toate cotloanele munților. Și pe urmă, te întreb și eu: accepți să…” „Da, știu ce vrei să întrebi. Doamna Culala are remușcări și, zice ea, n-ar mai putea fi fericită