cu mine. Probabil că tot îl mai iubea pe fostul ei bărbat și are nevoie de un proces ca să-i dovedească post-mortem că e nevinovată, chiar și cu riscul de a mă trimite pe mine la închisoare pe viață. Nu se întreabă că în caz de achitare acest proces mi-ar otrăvi de astă dată mie fericirea și că despărțirea ar avea loc tot atît de neînlăturat cum o să aibă loc dacă eu refuz să mărturisesc. Deci, oricum ar fi, despărțirea se va produce. Nu văd atunci de ce m-aș duce să mă predau!” „Pentru că, îi răspunsei, în cazul în care cel dispărut va fi găsit (și îți repet, rar se întîmplă ca o ființă umană care a pierit să nu dea peste ea altă ființă umană, chiar și după ce trec ani)… doamna va fi învinuită de complicitate, în timp ce altfel nu va fi. Și mai e ceva, trebuie să ți-o spun cu toată brutalitatea. Nu tu vei fi primul anchetat, ci ea, și deși doamna declară că nu va mărturisi dacă tu nu vrei, am mari îndoieli că va rezista presiunilor psihologice și metodelor, care nu dau greș, ale anchetatorilor. Există trucuri incredibil de simple cu care se smulg mărturisirile, fiindcă mai e nevoie să-ți spun? bănuitul e singur, iar în fața lui se află o întreagă știință acumulată de secole la îndemîna unui profesionist în materie de descoperirea delictelor, mari sau mici. Nu risca să fii prins! șansele că dispărutul nu va fi găsit sînt atît de mici încît… Doar dacă fugiți din țară! Dar cum să fugi? Merită să-ți spun o întîmplare a unui paznic de cimitir.” (Dar renunțai s-o mai spun, ar fi fost convingătoare, dar îmi dădui seama că era lugubră și numai de astfel de întîmplări nu aveau ei nevoie… acest paznic suferea, cum să-i spun acestei manii? îi plăceau craniile! avea la el în casă pe polițe, de toate soiurile, mai mari, mai mici, le aduna cînd, după ani, se dezgropau vechi morminte, să facă loc altora… și într-o zi individul se bărbierea în oglindă și prin oglindă văzu deodată cum un craniu începe să se miște pe polița din perete, așa, de la dreapta la stînga… paznicul crezu în prima clipă că avusese o halucinație, dar craniul iar se mișcă, așa ca și cînd și-ar fi bătut joc de el, cum rînjea în spatele lui… atunci individul s-a întors brusc!… s-a apropiat și l-a luat în mînă. De sub el țîșni un șoricel… Omul reveni să-și vadă de ras, dar se întrebă: pe unde a intrat șoricelul? Se întoarce să vadă dacă scîndura n-avea vreun nod scos. Nu, n-avea. Atunci craniul avea vreo găurică? da, o găsi, era chiar în moalele a ceea ce fusese odată un cap, dar nu mare, însă se știe că șoriceii au trupul moale și pătrund cu ușurință prin orificii foarte mici; paznicul se întoarse să-și reia bărbieritul, dar se întrebă iar: de ce are craniul ăsta o găurică? el știa: nu era naturală, în pămînt nu există vietate care să atace astfel un craniu; și-a terminat bărbieritul, s-a îmbrăcat și s-a dus cu el la poliție; cum el știa cine și în ce an fusese îngropat acolo, nici trei zile nu i-au trebuit judiciarului să descopere o crimă sătească: un țăran văduv, foarte bogat și destul de bătrîn, se recăsătorise cu o muiere, care, ca să pună mîna pe averea lui, îl omorîse într-o noapte în somn cu o andrea pe care i-o înfipse într-un loc bine studiat, unde osul e mai moale, nu curge sînge și semnul se acoperă de la sine; și trecuseră de la isprava ei zece ani.)… Asta aș fi vrut să-i spun lui Petrini, că trecerea anilor nu acoperă o crimă, ba chiar se zice că sufletul celui mort nu-și găsește pace pe lumea ailaltă pînă nu e răzbunat, și apare în visurile celor care l-au cunoscut și le spune cine i-a luat lui viața. Oamenii se trezesc, nu-și mai aduc aminte ce-au visat, dar secretul s-a înscris în conștiința lor și acționează după el, se duc, adică, acolo unde s-a comis fapta și descoperă lucruri ciudate care stîrnesc bănuiala… Or, bănuiala se transmite și făptuitorul află de ea. Numai viață nu se mai poate numi ceea ce are el pe urmă de îndurat. De ce să ajungă să trăiască astfel de zile prietenul meu, chiar dacă el se credea un dur, afirmînd că nu i-ar păsa?

Dar se pare că nu aceste argumente pe care le reluai cu glas tare, vorbindu-i de bănuiala oamenilor, care nu i-ar fi dat pace, îl convinseră să cedeze, ci faptul că își dădea și el seama că prietena lui nu va putea să reziste la anchetă. „Da, zise, ai dreptate, Ciceo. E greu să reziști, sau numai atunci poți să reziști cînd nu ai nimic de ascuns. Însă eu ți-o spun dinainte, Ciceo, și ți-o spun și ție, i se adresă el doamnei Culala, că ne vor condamna. Avocații sînt foarte naivi, sau mai bine zis le place să creadă, îi încîntă să creadă în puterea științei lor de a convinge o instanță. Eu văd foarte clar: noi n-avem dovezi că am fost în legitimă apărare, instanța are dovada că un om a dispărut și noi declarăm că ne asumăm faptul. Armata ta de martori nu poate decît să facă instanța să șovăie în pronunțarea verdictului: pe viață sau pe zece, cincisprezece ani? Asta în ceea ce mă privește. Pe ea ar trebui s-o cheme la proces doar ca martoră, dar crezi că așa vor face?” „Trebuie, Petrini, mai spusei eu cu toată convingerea, și nu cum spusese el, cu o convingere naivă care îmi plăcea mie, să mă încînte, ci una simplă și gravă. Sînteți nevinovați, trebuie să vă scoată de sub orice culpă…”

Capitolul XVIII

A avut însă dreptate el, armata mea de martori n-a făcut într-adevăr decît să sugereze instanței că legitima apărare nu trebuia exclusă. Dar n-a reușit să înlăture