Chmeee şi cu mine nu ne-am oferit voluntar pentru treaba asta. Ai crezut că vom refuza să conducem landerul. Aşa că ai pus autodoc-ul în lander, iar Teela l-a mistuit.

— Dar…

— Lasă fereastra în funcţiune! Nu vreau să creadă cineva că avem ceva de ascuns.

Louis se ridicase de pe bolovan şi acum se îndepărta.

— Louis, m-am săturat să nu mă mai asculţi!

Bărbatul mai avansă câţiva paşi. Refuzase să-l mai asculte pe Ultimul de unsprezece ani, dar acum găsise, o cale de a-şi cere scuze… Aşa că reveni şi îşi reluă locul pe bolovan.

— Vorbeşte! spuse el.

— Am şi eu propriile mele facilităţi medicale.

— Oh, desigur!

Ultimul trebuia să fie protejat faţă de orice accident sau maladie imaginabile. Nessus îşi pierduse un cap şi un gât, în timpul primei vizite, iar Louis le văzuse puse la loc.

— Chirurgie pentru Păpuşarii Pierson! Ce ar putea face pentru un om?

— Louis, tehnologia asta a fost umană la origine. Am cumpărat-o de la un poliţist Kzin de pe Fafnir, dar se pare că a fost un experiment al ARM vechi de mai bine de două sute de ani, care a fost furat din Sistemul Sol. Sunt utilizate nanotehnologiile, pentru a se face reparaţii chiar în interiorul celulelor. Nu a mai fost construit un al doilea dispozitiv. Eu doar l-am modificat, pentru a vindeca oameni, Kzini sau semeni de-ai mei.

Louis izbucni în râs.

— Tanj, dar ştiu că eşti grijuliu!

Majoritatea lucrurilor ce se aflau la bordul Acului fuseseră făcute de mâna omului, iar ceea ce nu erau, fuseseră ascunse cu grijă. Dacă Ultimul era prins în timp ce-şi răpea echipajul, nu ar fi implicat Flota Lumilor.

— Păcat că nu am văzut-o niciodată!

— Pot să mut totul pe punte.

Louis simţi un fior pe şira spinării, rece ca apa râului.

— Nu eşti serios, spuse el, iar eu sunt prea obosit ca să mai gândesc. Noapte bună, Ultimule!

Louis îşi parcă platforma alături de casa de oaspeţi. Surcelele uscate trosniră, în timp ce coborî. Se adresă nopţii, dar nu cu voce prea tare:

— Când vei fi pregătit să vorbeşti, mă găseşti aici. Şi pun pariu că vei purta un kilt brodat.

Noaptea nu-i răspunse.

Sawur abia dacă tresări, când el se târî în cort. Adormi instantaneu.

10. STRADA AMFITEATRU

Un miros de putreziciune o trezi pe jumătate. O unghie ascuţită ce o apăsa tare pe umăr, făcu restul. Vala se ridică cu un icnet. Harpster se aplecă pe sub tun, pe care ea îl aranjase ca să nu tragă.

— Valavirgillin, vino să vezi!

— Flup! Suntem atacaţi?

— Ar fi trebuit să miroşi Vampirii. Mă surprinde că încă n-au venit să ne privească. Poate că sunt ocupaţi cu altceva.

Vala coborî pe treapta laterală a vehiculului.

Ploua cu picături mari. Foaia de cort o apăra destul de mult, dar vizibilitatea era scăzută. Fulgera spre tribord, spre sensul invers rotaţiei, în direcţia domeniului Vampirilor. Erau Fulgere, dar şi altceva. La vale, spre fluviu, se zărea o lumină albă constantă.

Aprinsese Tegger un foc, după toate discuţiile lor? Dar focul nu avea acea culoare şi, în plus, ar fi pâlpâit.

Buciuma se afla deasupra lor, pe stâncă, stând de pază.

— Vrei s-o trezeşti pe Warvia? întrebă Harpster.

— Desigur.

Vala se strecură în interiorul caroseriei. Nu avea rost să mai scoale pe altcineva, doar Warvia putea distinge detaliile; ar fi fost posibil să vadă chiar ceva care să-i confirme faptul că era vorba de Tegger.

— Warvia?

— Sunt trează.

— Vino să priveşti!

Ploaia pornea şi se oprea la întâmplare, permiţând, uneori, frânturilor de lumină să răzbată până la ei. Strălucirea nu era un punct, remarcă ea după o vreme, ci o linie înclinată.

Lumina se stinse, apoi izbucni din nou.

— Lui Tegger îi place să meşterească lucruri, spuse Warvia.

— Este el?

— De unde să ştiu? pufni femeia Roşie.

Continuau să privească. După o vreme, Harpster vorbi:

— Dacă lumina este suficient de puternică, ar putea să-i ţină pe Vampiri la distanţă…

Warvia adormise rezemată de stâncă.

— Treziţi-mă, dacă se mai întâmplă ceva, spuse Vala. O să rămân aici, numai să-mi iau o pătură.

Tocmai se urca pe platforma unde ţineau materialele când îi trecu prin minte să ia două pături. Una şi pentru Warvia.

Lumina începuse să tremure. Vala se opri să privească.

Brusc, un punct luminos se desprinse din linia înclinată şi se ridică drept în sus.

Transportorul vibra şi tremura, de parcă se pregătea să se desfacă în bucăţi. Tegger se agăţă de scaun aşa cum s-ar fi agăţat de Warvia. Putea să-şi elibereze o mână ca să îndepărteze de pe contacte fâşiuţa din cârpa Valei?

Dar dorea acest lucru? Vibraţia nu-l omora, doar îi clănţănea dinţii în gură.

Cine făcea asta? Vreun motor pe jumătate distrus? Sau poate un motor care făcea doar ceea ce i se comandase şi care încerca să ridice un transportor de mărfuri, împreună cu mâlul depus pe el.

Dar, în timp ce mintea lui se juca cu astfel de noţiuni, degetele lui manevrau în grabă articulaţiile.

Flup, asta era din nou pentru lumini. Astălaltă nu face nimic, nici cealaltă. Asta opreşte vântul dinăuntru, apoi îi dă drumul. Un sunet ameninţător de fricţiune fusese răspunsul la altă articulaţie, dar nu se întâmplase nimic.

Ceva ieşea în evidenţă din colţul întunecat unde ar fi trebuit să fie glezna scheletului. Un fel de manetă mare bifurcată… care nu putea fi ridicată cu mâna.

Tegger îşi stăpâni clănţănitul dinţilor, fixă scaunul cu genunchii, apucă maneta cu ambele mâini şi trase.

Nimic. Perfect. Împinse.

Împinse şi roti.

Maneta îi zvâcni în mână iar capul i se lovi cu zgomot de pupitrul de control. Fusese azvârlit spre cer.

Să schimbe poziţia fâşiuţei! S-o scoată de acolo… Nu îndrăzni să se ridice de pe scaun, şi poate că aşa era cel mai bine. Cât era noaptea de neagră, tot reuşea să zărească cum se tot micşorează albia fluviului. O cădere de la o asemenea înălţime l-ar fi ucis.

Dacă ar fi reuşit să-şi elibereze o mână