sau un deget de la picior din strânsoarea cumplită a scaunului… trebuia să existe o modalitate de a conduce acea… bulă. În timp ce fluviul se rostogolea în spatele său, remarcă o platformă pătrată, pe jumătate îngropată, şi umflătura lipsă de pe colţul ridicat. Smulsese, deci, bula de control de pe transportor.

Apoi, începu să cadă. Simţea asta în stomac. Cădea, cădea în valuri, la douăzeci sau treizeci de înălţimi de om deasupra şi spre centrul fluviului. Se deplasa spre Oraş.

O cale de a prelua controlul, trebuia să existe o cale…

Să aibă încredere în Şoaptă?

Şoapta îl condusese spre transportor. Şoapta îi pusese cârpa lui Vala în mâini. Ce ar fi făcut Şoapta dacă Tegger n-ar fi experimentat pe cont propriu? Dar Şoapta nu-i sugerase deloc să conducă transportorul — sau, mai precis, bula de control desprinsă — în altă parte decât cea spre care se îndrepta acum. Maşina avariată se întorcea acasă, la docul ei aerian.

Deci, ghidajul minim al Şoaptei îl dusese unde dorise să meargă. A avea încredere în Şoaptă însemna să lase lucrurile să se întâmple. Nu cunoştea însă natura Şoaptei şi nici motivele ei…

Ploaia ce se scurgea pe ferestre îi reducea la jumătate vizibilitatea. În timpul ocazionalelor pâlpâiri luminoase şi apariţii ale Arcadei, văzu apropiindu-se de el o formă masivă şi turtită. Nu îşi dădea seama de mişcare. O clipă, ploaia parcă începuse să fâlfâie şi să se rostogolească… Brusc, se trezi într-un nor de păsări, ce ţipau înnebunite.

Puteau să zboare Vampirii? Chiar şi în întuneric şi ploaie, recunoscu păsările. Erau Makawey burtă-albastră, nu prea diferite de cele din zona sa. Lungimea aripilor lor desfăcute era mai mare decât cea a braţelor sale întinse; erau capabile să planeze multă vreme şi aveau cioc de răpitor. Makaway-ii erau păsări carnivore, suficient de mari şi de puternice pentru a căra un copil. Nu văzuse niciodată atât de multe laolaltă.

Nu putea naviga printre ele. Continuă să-şi ţină mâinile acolo unde erau, agăţate strâns de spătarul scaunului.

În cele din urmă, păsările se retraseră, zburând în cerc.

Bula se oprise locului, dar în mijlocul aerului.

Deşi era un locuitor al câmpiei, odată Tegger se urcase la bordul unei barje, pentru a schimba mărfuri cu alt trib. Se familiarizase cu docurile. Plutea, cam la înălţimea unui om, la marginea a ceea ce putea fi un doc situat lângă fluviu, dar în aer. La aceeaşi margine ar fi putut să fie aliniate şi alte bărci plutitoare. Acele cabluri care se vedeau atârnând le-ar fi ţinut priponite. Mărfurile din acele clădiri uriaşe, din spatele acelor uşi vaste…

Zburătoarele îşi pierduseră interesul faţă de el şi se aşezaseră ceva mai încolo. Makaway-ii nu erau păsări de noapte.

Uşa bulei nu dădea spre doc, ci în partea opusă. Era vreo cale de a o roti? Poate dacă ar răsuci ceva… Tegger ezita să mai experimenteze la o asemenea înălţime.

Ce trebuia să se întâmple aici? Poate că transportorul aştepta semnalul Oraşului pentru a ateriza. Poate că transmitea propriul său semnal. Poate că unul dintre acele cabluri trebuia să se întindă, să se agaţe de el şi să-l tragă pe doc. Dar nimic din toate astea nu părea să se întâmple, pentru că docul părea la fel de mort ca şi tot ce murise odată cu Prăbuşirea Oraşelor.

Uşa atârna acum deschisă, aşa cum o găsise.

Rucsacul. Sabia.

Tegger ieşi în ploaia măruntă, păşind pe uşa ce se bălăngănea la marginea hăului, sări pe vârful alunecos şi aplatizat al bulei şi rămase lipit acolo. Păsările se apropiară din nou, privindu-l.

Tegger se târî în continuare pe burtă, spre partea cealaltă a bulei. Un pic mai departe, acum mâinile şi genunchii, încă un pic, genunchiul înainte, picioarele încleştate, alunecare, salt.

Ateriză pe burtă şi se izbi în obraz, iar picioarele i se balansau în aer.

Docul părea făcut din lemn moale.

Ar fi rămas acolo, dacă n-ar fi fost păsările cârâitoare ce se aruncaseră spre el. Se întoarse pe partea cealaltă, îşi scoase sabia şi aşteptă. Când una dintre ele se apropie suficient, o lovi cu putere.

— Probabil că a găsit vreo chestie ce a aparţinut Constructorilor Oraşului, ceva asemănător unui vechi automobil. L-a pus în funcţiune. Este acolo sus.

Warvia privea intens spre lumina ce strălucea la marginea uzinei plutitoare.

Credinţa ei era mai puternică decât cea a Valei.

— Ce vezi? o întrebă aceasta.

— Nu pot să văd dincolo de lumină. Sunt păsări mari care se rotesc în jurul ei. Cred că l-am zărit sărind…

Lumina dispăru. Brusc. Strălucea orbitor şi acum dispăruse.

— A sărit, întări Warvia. Vala, nu mai rezist! Am să-ţi ofer o descriere mai bună la lumina zilei.

— Putem să facem ceva?

— Vala, eu am să fac orice ca să ajung la el.

— Buciuma, ai vreo idee? Demonul clătină din cap.

— Va trebui să aşteptăm. Nu ştiu alt loc mai sigur pentru vehicule, iar panorama este excelentă. Ne aşezăm aici, aşteptăm şi privim.

Makaway-ii preferau prada vie, dar ar fi mâncat şi cadavre. Carnea ar avea un gust ciudat.

Păstorul Roşu se simţea mult mai bine, după ce devorase pasărea, îşi potolise foamea, scăpase de mirosul de împerechere a zece mii de Vampiri… acum îi mai trebuia o suprafaţă netedă pe care să se odihnească… Vântul era rece la înălţime. Tegger scoase un poncho din rucsac şi se înveli în el.

Frigul, durerile, pericolele unei zile de coşmar începeau să se îndepărteze… dar somnul era un Vampir cu dinţii înfipţi în beregata lui. Nu îndrăznea să adoarmă în câmp deschis. Privi în jur, panicat şi confuz.

Uşa imensă de pe acel cub pentru depozitare era, cu siguranţă, prea grea pentru a fi urnită. Prea grea pentru oricine, o risipă nebunească de putere…?

Într-un colţ al uşii uriaşe era o uşiţă nu mai înaltă decât Tegger.

Cu o lovitură de pumn, o deschise ca dintr-un arc. Intră în întuneric, găsi ceva greu de căţărat, şi adormi.

Dormi o vreme, temându-se de ceea ce i-ar fi povestit memoria. Memoria, oricum, avea să revină; acum, însă, i se plimba o lumină pe