Razele soarelui pătrunseseră prin uşa de mărimea unui om. Lumina diminuă chiar în momentul în care se ridică de pe un morman de baloturi ce miroseau slab a vegetale putrezite. Material care urma să fie transformat în materiale textile? Erau într-o stare prea proastă pentru a fi folosite ca aliment.

Ieşi afară.

Vălătuci de nori îi treceau alene pe deasupra capului. Soarele arunca raze verticale de-a lungul docului. Tegger nu văzu nici o pasăre, până când se târî în patru labe la margine şi privi în jos.

Bula cu ferestre care-l purtase până aici era sub el, făcută ţăndări. Nu se mai putea întoarce acasă în acelaşi fel… şi nici nu plănuise aşa ceva.

Miriade de păsări se roteau în plin soare, cu aripile întinse, apoi coborau pentru a înhăţa — ce? Atât de mulţi makaway-i trebuie să fi găsit destulă pradă. O întreagă ecologie se putea hrăni cu ceea ce rămânea de la Vampiri, toată acea populaţie de cadavre uscate.

În afară de păsări, nu mai exista altceva pe acolo.

Ba nu: mai era un fel de reţea, o plasă pe faţa verticală a docului, îndreptată spre exterior, spre tribord. Trebuia să se aplece destul de mult, ca să-o poată observa.

Firele ei semănau cu bronzul, atunci când erau luminate direct; dar altceva nu se mai putea remarca. Mărimea ei era greu de apreciat, pentru că nu mai era nimic până la margine. Putea fi la fel de lată cât înălţimea unuia dintre Giganţii Ierbii. Punctul negru şi nemişcat din centru putea fi ţesătorul plasei, mort de foame. Tegger nu mai văzuse nici o insectă de când părăsise solul.

Păsările şi ţesătorul plasei presupuneau existenţa insectelor, dar era posibil ca păsările să fi mâncat insectele. Tegger se întrebă dacă şi el avea să moară de foame. În cel mai fericit caz, exista o limită de timp. Ca şi cum n-ar fi ştiut deja acest lucru!

Ceea ce presupusese că ar fi fost „Oraşul” se dovedea extrem de nefamiliar în aproape orice detaliu. Păstorul Roşu nu avea nume pentru majoritatea lucrurilor pe care le vedea. Oraşul se ridica în pantă, după o geometrie neregulată, pentru a culmina în centru cu un tub vertical.

Tegger începu să alerge.

Acum nu mai era vorba de teamă. Era doar o modalitate de explorare. Fugea, iar docul lat cât înălţimea a opt oameni, rămânea în urmă. Acum se îngustase, dar continua să fie lat cât două înălţimi de om, şi nu mai era un doc, ci, mai degrabă, centura Oraşului.

Strada Centură. Structuri aliniate. Unele aveau uşi. Ici şi colo, câte o alee se pierdea printre masivele fără ferestre. Formele rotunde şi fără uşi aveau scări laterale ce urcau spre vârful lor.

Începuse din nou să plouă. Tegger trebuia să fie acum atent la picioare, dar suprafaţa pe care călca se dovedea destul de aspră, iar apa de ploaie se scurgea spre interior într-un fel de jgheab montat de-a lungul Străzii Centură.

Reuşise să se mai încălzească puţin, când remarcă o anomalie — o stradă lată se transforma în trepte, iar pe fiecare latură…

Tegger se opri. Locuinţe? Ştia cum arătau corturile lui Thurl şi cele, puţin mai mici, ale lui Ginjerofer; văzuse locuinţe permanente ridicate de hominizi mult mai sedentari. Nu văzuse, însă, nimic asemănător acestor case pătrăţoase, strălucitor pictate. Erau, într-adevăr, case cu uşi de înălţimea unui om, cu copaci lângă ele şi cu ferestre.

Mai târziu. Continuă să alerge.

Acum, nu mai erau deloc case de-a lungul Străzii Centură. Remarcă forme gigantice, solide, cu muchii drepte, ouă deformate, păduri de tuburi, reţele plate şi curbe de metal. Mintea sa nu înţelegea prea multe din ceea ce vedea. Mai întâi, trebuia să-şi facă o idee generală; detaliile puteau să aştepte până mai târziu.

Privea Oraşul, nu şi peisajul de dincolo de el. Apoi, fluviul reveni din nou în raza lui vizuală… o linie de ţărm stâncos…

Vehiculele!

Nici o specie nu vedea mai bine la distanţă decât un Păstor Roşu, şi nici o formă naturală nu putea fi confundată cu un vehicul al Oamenilor-Maşină. Nu putea să se înşele. Descoperise caravana lui Valavirgillin, pe acel promontoriu stâncos.

Majoritatea expediţionarilor nu erau la vedere. Nu remarcă nici un semn de viaţă, până ce două puncticele se ridicară şi începură să se deplaseze. Sentinele Giganţii Ierbii? Tegger se apropie de margine şi îşi mişcă braţele, asemeni unuia care ar fi vrut să zboare.

Îl vedeau?

Poate nu acolo, pe fundalul acela de forme confuze. Dar dacă ar lăsa cerul în spatele lui…

Toate la timpul lor. Vehiculele rămâneau pe loc.

* * *

Surprizele nu vin uşor atunci când nu recunoşti nimic.

Strada Centură se deschidea, se lărgea. Departe, în faţă, remarcă uşa pe care o forţase noaptea trecută. Aici, la capătul babord al docului, spre sensul de rotaţie, pornea o stradă în unghi drept. O stradă cu intrarea întunecată, lată cât înălţimea a opt oameni, înclinată mult în jos, în timp ce toate celelalte se ridicau spre centrul Oraşului.

Coti la dreapta.

Pătrunse în întuneric.

Încetini. Putoarea ar fi oprit pe oricine. Moarte şi descompunere, dar şi altceva sub asta, ceva familiar. Îi reveni în minte o frântură din viziunea din timpul nopţii. Strada se curba spre dreapta şi continua să coboare…

Îşi spori, din nou, viteza.

Ceea ce noaptea trecută i se păruse a fi o scară spiralată, se dovedea cu mult mai largă decât crezuse. Suficient de mare, socoti el, ca patru vehicule să meargă unul lângă altul. Dar tot pe aici puteau urca şi Vampirii.

Tegger privea în întuneric şi îşi dădea seama că trebuia să se ducă acolo. Şi să aştepte până i se obişnuiau ochii. Şi să privească în Cuibul din Umbră, să vadă cum arată din spate.

Dar nu încă. Tegger continua să fugă.

Docuri şi depozite… rezervoare argintii uriaşe… aici, lumina soarelui reflectată de ferestre. Străzi scurte şi scări largi, înclinându-se pe măsură ce urcau, case prevăzute cu ferestre ridicându-se în amfiteatru, ca un ochi uriaş.

Ajunsese la Strada