Între case şi în jurul lor existau alei şi parcele de pământ. Pe aproape toată lungimea acestei străzi, parcela lată de pământ ce se întindea în faţa uşii unei case forma acoperişul plat al casei de dedesubt.

Unele dintre acele parcele fuseseră inundate. Altele, spălate sau transformate în nisip de şuvoaiele de ploaie ce căzuseră vreme de sute de falani. Colo, creştea o iarbă înaltă, dincolo nu creştea nimic. Într-o parte existau copaci uscaţi, copaci căzuţi sau chiar verzi, arbori fructiferi. În altă parte, o linie neregulată de pomi cobora dinspre casa cea mai de sus până aproape de Strada Centură. La început, ar fi putut părea artificiali; dar, doi, cei mai de sus, erau uscaţi, iar cei mai de jos abia începuseră să producă fructe cât capul de mare. Tegger îşi imagina zeci de mii de fructe sferice rostogolindu-se în jos, în sute de falani, şi însămânţând această singură pantă de la un singur pom.

Aici era o fereastră — plată, nu ca fereastra unui vehicul, mare cât patul lui Thurl. Inspira uimire şi teamă. Suprafaţa ei era murdară. Tegger se zgâi prin ea, dar înăuntru era întuneric.

Uşa următoare. Un arbore uriaş fusese smuls din rădăcini şi crăpase peretele unei case. Şi casa aceea avea o fereastră imensă în faţa parcelei de pământ. Tegger ridică o bucată colţuroasă de zidărie şi încercă să o spargă. Cărămida se sfărâmă.

Zidul era, însă, crăpat. Se putea strecura prin acea deschidere?

Desigur.

Locul se dovedi destul de mare, după standardele lui Tegger: mai mare decât un cort. Şi lucrurile erau mai mari, dar nu pe măsura Giganţilor Ierbii. Un scaun în care se aşezase nu permitea picioarelor să atingă podeaua.

Găsise un pat oval, de partea cealaltă a ferestrei-imagine. Pe pat, erau cinci schelete: trei adulţi şi doi copii. Păreau să fi fost un grup de prieteni. Încă unul, de dimensiunile unui copil, era căzut din pat, ca şi cum ar fi vrut să ajungă la uşă.

Spaţiul din spatele acelei uşi părea foarte întunecos.

Din lenjerie putrezită, îşi alcătui o torţă şi intră înăuntru.

Nu existau ferestre. Numai mobilă… sau instrumente? Mânere ce puteau să se mişte deasupra unor ţevi ce ieşeau din perete. Erau câte două la fiecare capăt al unei căzi prevăzute cu o gaură pe fund. Erau ţevi de apă, deşi nu curgea apă prin ele.

Tegger îşi continuă cercetarea.

O altă încăpere fără ferestre. Alt schelet, de mărimea unui adult, zăcea lângă o deschidere nu prea adâncă, în interiorul căreia existau zeci de umflături mici. „Mai multe dispozitive de control”, gândi Tegger, apucându-şi rucsacul. Parcă ar fi fost pupitrul de control al transportorului.

Ştergar. Cuţitul cu lama ca o pană. Benzi din ţesătura lui Vala, deja tăiate. Începu să le vâre în acel loc.

Nimic, nimic, nimic… apoi se întâmplă miracolul.

Lumină. Un punct de pe plafon strălucea atât de puternic încât nu te puteai uita la el.

Tegger ieşise afară de acolo.

Lumina strălucea prin toată casa. Tegger o lăsă aşa. Era surprins că mai exista putere. De unde venea? De la furtuni? Erau captate fulgerele…

Acum, se urca mai repede printre şirurile de case şi privea prin ferestre. Ici şi colo, zărise schelete. Întotdeauna în interior. Cadavrele din exterior dispăruseră, devenind hrană pentru păsări.

Existau şi ierburi pipernicite, unele cunoscute hominizilor drept comestibile. Plante prea ciudate pentru a fi mai mult decât ornamentale. Cu excepţia acesteia, cu frunze mari purpurii…?

Scormoni un pic, trase şi descoperi rădăcinile grase. Fermierii din Delta Fluviului întunecat obişnuiau să le mănânce fierte.

Astea erau nişte ferme în miniatură!

Tegger se aşeză cu picioarele încrucişate pe marginea acoperişului unei parcele, se înveli în poncho-ul de culoarea pământului şi lăsă ploaia să-l spele ca pe orice element din acel decor.

Aceste mici parcele de ţărână nu mai erau de mult ferme. Plantele nu mai erau cultivate într-o anumită ordine. Mai mult ca sigur, nu mai fuseseră îngrijite de la Prăbuşirea Oraşelor. Nu era, însă, destul de ciudat că, în acest spaţiu restrâns, ocupanţii trebuiau să cultive recolte prea mici pentru a hrăni chiar şi un smeerp?

Tegger găsea acest fapt mai mult decât interesant. Noaptea trecută, nu fusese deranjat de dăunători. Probabil că depăşise limita până la care ajungeau aceştia. Poate că nimic nu mai trăia aici, cu excepţia makaway-ilor, care îşi căutau hrana dedesubt. Dar dacă aici se formase un lanţ trofic, ar fi trebuit să înceapă cu plantele cultivate.

Deci, putea să vâneze.

Dar ce nu era valoros acolo?

Viţa de vie crescuse din două fâşii înguste de sol, înghiţise casa din spatele ei şi-i provocase prăbuşirea. Ferestrele şi ramele lor se năruiseră, iar mobilierul fusese deteriorat de ploaie.

Casele erau numai suprafeţe plate şi unghiuri drepte. Dar Strada Amfiteatru era încoronată de un dom construit din materialul ferestrelor, la fel de mare cât două sau trei case. Îl comparase cu o pupilă de ochi, dar nu văzuse decât reflectarea norilor albi. Nu avea propria lui culoare. Doar tubul ce reprezenta vârful oraşului era mai înalt decât el.

Ajunsese la casele din vârful-pantei; erau cele mai mari şi cu cele mai întinse grădini/ferme. După toate aparenţele, Constructorii Oraşelor adorau panoramele.

Grădina părăginită ce se întindea înaintea lui şi sub el forma un pătrat aproape perfect. În centrul lui se afla un bazin gol, de forma unui scoici. Patru arbori fuseseră plantaţi în colţuri, dar ploaia săpase şanţuri sub unul dintre ei şi-l doborâse. Rădăcinile sale se ridicau acum în aer, dincolo de marginile acoperişului.

Lui Tegger îl plăcea bazinul. Probabil, fusese un fel de grotă, precum cele din Arhipelag. Fundul său rotunjit şi neted era din acelaşi material albastru, folosit mult de Constructorii Oraşului, iar nişte trepte conduceau până la el. Exista chiar şi o cascadă, un jgheab deasupra unei grămezi de bolovani într-un colţ. Putea să vadă ieşirea din cascadă. Apa de ploaie se scurgea şi dispărea printr-un orificiu aflat în partea cea mai de jos.

Exista şi praf în bazin, ce fusese adus de vânt. Nu era însă suficient. Era spălat în