Un bazin pentru înot. De ce? Avea şi scări, pentru a ieşi afară; altfel, te-ai fi înecat. Pesemne, Constructorii Oraşului obişnuiau să înoate; poate că Poporul Fluviului Casamoale venea în vizită.

Dar, după ce l-au construit, de ce l-au lăsat gol?

Nimic nu se mişca printre parcelele acoperite de plante. Tegger presupuse că trebuia să vâneze în prima parte a nopţii. Semiîntunericul era perioada potrivită pentru cei ce încercau să scape de prădători. Poate că va reuşi să vâneze ceva în bazin, să-l prindă acolo.

Până una-alta, se lăsase pe iarbă, apoi sărise în bazin, iar acum se plimba pe fundul lui. Noroiul astupase aproape pe jumătate scurgerea. Nu acoperise, însă, complet, capacul.

Scurgerea era rotundă şi avea o ţeavă dedesubt. Capacul, de mărimea palmei sale, montat pe o articulaţie, atârna agăţat de un lanţ ruginit. Tegger vedea unde duce, chiar spre margine. Nu era nevoie să te uzi, în timp ce trăgeai de lanţ ca să deschizi capacul.

Încercă să-l închidă. Rezista. Se lăsă cu toată greutatea pe el, balamaua trosni. Capacul se aşezase peste scurgere. Rămăsese nemişcat. Privea cum bazinul începea să se umple.

11. ÎNDATORIRILE GĂRZII

2892 d.C., ORAŞUL ŢESĂTORILOR

Lumina zilei îi gâdila pleoapele. Louis încercă să se întoarcă pe o parte, apoi se răzgândi. Ar fi trezit-o.

Amintirile îşi reluau locul cuvenit, încetul cu încetul. Sawur. Ţesători. Valea Fluviului Shenthy. Ultimul, Vampirii şi ucigaşii de Vampiri, un Protector care se ascunde…

Sawur se întoarse în braţele lui. O blană aurie şi argintie; buze subţiri. Sânii erau aproape plaţi, dar sfârcurile proeminente ieşeau din blană. Se trezise instantaneu. Din cauza pleoapelor negre, lipsite de gene, ochii săi căprui păreau foarte mari.

Sawur îl studie, pentru a vedea dacă şi el era treaz. Apoi… Louis nu întrebase, dar ghicise. Dimineaţa era vremea lui Sawur pentru rishathra, numai că el n-avea nici un chef de aşa ceva.

Nici un chef. Cu siguranţă, ea simţi că ceva nu era în regulă. Se depărta câţiva centimetri să-i vadă faţa.

— Îţi este foame dimineaţa?

— Uneori.

— Ceva te deranjează.

— A fost ceva. Încă este. Îmi pare rău!

Ea aşteptă până fu sigură că nu mai avea nimic de spus, apoi întrebă:

— Vrei să ne înveţi astăzi?

— Trebuie să-mi caut plante pe care să le pot mânca. Noi suntem omnivori. Stomacul nostru are nevoie de fibre vegetale. Hei, copiii mai mari merg la vânătoare…

— Desigur, o să mergem şi noi cu ei, spuse Sawur. Vor învăţa mai mult de la tine în pădure decât de la mine într-o colibă. Iată, acesta va fi darul de plecare pentru tine, dar ai nevoie de el acum.

Dintr-un colţ, trăsese de ceva prevăzut cu franjuri de piele. Louis îl aşeză în lumina soarelui, pentru a-l admira mai bine. Era o ţesătură bogat ornamentată, un dar valoros, un rucsac.

În cenuşa vetrei, găsi resturi din peştele din noaptea trecută, învelite în frunze. Se dovedi un mic dejun excelent.

Apoi, o ajunse din urmă pe Sawur, care încerca să adune câţiva copii răspândiţi în toate direcţiile, în timp ce le vorbea despre plante, ciuperci, animale şi urme de animale.

Alaltăieri, văzuse frunze cărnoase în formă de săgeată, pe o tulpină purpurie, crescută la baza unui copac. Ceva asemănător creştea în aval, iar frunzele acelea erau comestibile.

În mod normal, un omnivor ar fi putut să vadă ce mănâncă alte specii şi să încerce şi el, să încerce tot ceea ce alţi hominizi descoperiseră că era hrănitor. Dar nu mergea să procedeze la fel atunci când se afla printre carnivori.

În al doilea rând, nu trebuia să împartă cu nimeni ceea ce găsea. Dacă se dovedea otrăvitor, avea trusa medicală. Lua o singură înghiţitură şi verifica pe el. Dacă se dovedea uşor otrăvitor, trebuia să mănânce, oricum, pentru fibre, pentru potasiu, pentru oricare dintre substanţele de care avea nevoie.

Copiii îl priveau cum testa una şi alta, mestecând una, scuipând alta cât colo, adunând câte ceva în rucsac. Sawur încerca să-i ajute. Îi indică o plantă răsucită otrăvitoare, înainte ca Louis să-şi facă vreun rău, precum şi o afină albastră, pe care o preferau păsările, ce se dovedise curată şi cu gust de lămâie. O ciupercă de mărimea unei farfurii, se dovedise potrivită pentru alergii…

Ajunseră la un lac, înaintea copiilor. Sawur îl opri, punându-i mâna pe umăr. Apa era liniştită, ca o oglindă. Genunchii şi spatele lui protestară, când îngenunche.

Părul său… nu-l mai văzuse niciodată în halul ăsta, împestriţat cu şuviţe albe. Ochii i se micşorară de tot la margini. Louis îşi contempla vârsta.

„Ca acum!” gândi el, cuprins de agonia unui regret. „Ar fi trebuit să mă aranjez ca acum astfel la cea de-a doua sută aniversare! Toţi invitaţii ar fi fost înspăimântaţi!”

Sawur zâmbi şăgalnic spre el.

— Speri că Strill va veni şi la tine?

Louis o privi uimit, apoi râse surprins. Sawur nu părea deranjată de vârsta lui, ci de a ei! Nu mai fu nevoit să-i răspundă: copiii se adunau în jurul lor.

Era un lucru pe care Louis voia să-l ştie. Şi putea să-l afle învăţându-i. Abordă un aruncător de plase cu blana blondă, care se străduia din răsputeri să-i atragă atenţia lui Strill.

— Parald, ştii că odinioară toţi oamenii semănau între ei? Auziseră şi ei asemenea poveşti. Credeau şi nu credeau în ele. Louis desenă pe pământul moale un Homo habilis în mărime naturală, cât mai realist cu putinţă.

— Prăsitorii Pak. Strămoşii noştri trăiau pe o planetă aidoma celei pe care m-am născut eu, o sferă, dar aşezată mult mai aproape de centrul spiralei noastre de stele.

Între timp, desenase o spirală cu mai multe braţe, galaxia.

— Noi suntem aici. Cei din neamul Pak trăiau aici.

Nu putea desena lumea Pak. Nimeni n-o văzuse vreodată.

— O plantă care creştea acolo se numea „arborele vieţii”… Începuse să-l modifice pe Homo habilis, desenându-i un cap umflat, încheieturi umflate, piele ridată şi încreţită, maxilare fără dinţi, ce se modificau, căpătând aspectul unui cioc.

— Voi vă transformaţi din copii în