până când a fost ca un cântec în inima mea. O, ce bine era să te încălzeşti la focul ei! Lucrurile aveau să se aranjeze. Ce fusese mai rău trecuse. Supravieţuisem nopţii. Azi aveam să fiu salvat. Înşiruirea acestor gânduri era ea însăşi o sursă de speranţă. Speranţa se hrănea din speranţă. Când orizontul a devenit o linie clară, tăioasă, l-am scanat cu înfrigurare. Ziua era luminoasă şi vizibilitatea era perfectă. Mi-am imaginat că Ravi avea să mă necăjească în semn de dragoste.

— Ce-i asta? ar zice el. Îţi găseşti o barcă mare şi o umpli cu animale? Crezi că eşti Noe, sau ce?

Tata ar fi nebărbierit şi nepieptănat. Mama s-ar uita la cer şi m-ar lua în braţe. Am inventat zeci de scene în care îmi imaginam dulcea reîntâlnire. Orizontul n-avea decât să se curbeze într-un sens, buzele mele aveau să se curbeze în celălalt sens, într-un zâmbet.

Oricât de ciudat ar părea, a trecut ceva timp până m-am uitat ce s-a petrecut în barcă. Hiena atacase zebra. Gura îi era roşie şi încă mesteca. Instinctiv, am căutat să văd rana. Am rămas cu gura deschisă de oroare.

Piciorul rupt al zebrei nu mai era. Hiena i-l retezase şi-l târâse la pupa, în spatele zebrei. O bucată flască de piele acoperea ciotul. Încă mai curgea sânge. Victima suporta cu stoicism suferinţa, fără niciun protest. Un scrâşnet de dinţi constant era singurul semn de suferinţă. Am fost şocat, şi m-am înfuriat. Am urât hiena cu intensitate. M-am gândit să fac cumva s-o omor. Dar n-am făcut nimic. Şi indignarea a fost scurtă. Trebuie să fiu cinstit. Nu-mi permiteam să simt milă pe termen lung. Când viaţa îţi este ameninţată, empatia este înlocuită de o puternică dorinţă de supravieţuire. Era trist că suferea atât, şi, pentru că era un animal puternic, avea să mai îndure încă, dar nu puteam să fac nimic. Mi-a fost milă şi apoi am trecut mai departe. Nu sunt mândru de asta. Îmi pare rău ca am fost atât de insensibil. N-am uitat nici acum suferinţa prin care a trecut zebra. O pomenesc în toate rugăciunile mele.

Suc de Portocale nu se vedea nicăieri. Mi-am întors ochii din nou spre orizont.

În acea după-amiază, vântul a început să bată mai tare şi am observat ceva la barcă: în ciuda greutăţii, plutea uşor pe apă, probabil pentru că ducea mai puţin decât capacitatea ei. Aveam mult loc liber, distanţa între copastie şi apă; trebuia ca marea să fie foarte agitată ca să ne răsturnăm. Dar mai însemna şi că era posibil să ajungem pe lăţimea valurilor. Dacă valurile erau mici, rezultatul era o mişcare neîncetată ca un pumn care lovea barca; dacă erau mari, barca se rostogolea obosită şi se apleca de pe-o parte pe alta. Această mişcare smucită şi fără sfârşit îmi făcea greaţă.

Poate că o să mă simt mai bine într-o altă poziţie. M-am lăsat să alunec pe vâslă şi m-am întors la prova. M-am aşezat privind valurile, cu barca în stânga mea. Eram mai aproape de hienă, dar nu se mişca. Tocmai când încercam să respir adânc şi să-mi stăpânesc greaţa, am văzut-o pe Suc de Portocale. Mi-o imaginam departe, lângă pupa, sub prelată, cât mai departe de hienă. Nu era aşa. Era pe banca de pe margine, chiar sub marginea pistei acoperite a hienei. Şi-a ridicat capul un pic, aşa că am putut s-o văd.

M-a cuprins curiozitatea. A trebuit s-o văd mai bine. În ciuda tangajului bărcii, m-am aşezat în genunchi. Hiena s-a uitat la mine, dar nu s-a mişcat. Am văzut-o pe Suc de Portocale. Era un pic aplecată şi se ţinea de copastie cu ambele mâini, iar capul şi-l ţinea între braţe. Avea gura deschisă, iar limba îi atârna. Gâfâia vizibil. În ciuda tragediei care mă lovise şi în ciuda faptului că nu mă simţeam bine, am lăsat să-mi scape un hohot de râs. Totul se reducea la un singur cuvânt: rău de mare. Imaginea unei noi specii mi-a apărut în minte: urangutanul verde de mare. M-am întors la poziţia iniţială. Biata de ea arăta atât de umană în suferinţa ei! Este deosebit de caraghios să citeşti trăsături umane în animale, mai ales la maimuţe. Acestea sunt cele mai clare oglinzi pe care le avem în lumea animală. De aceea sunt atât de populare în grădinile zoologice. Am râs din nou. Mi-am dus mâinile la piept, surprins de felul în care mă simţeam. O, Doamne! Acest râs era ca un vulcan de fericire care erupea în mine. Nu numai că Suc de Portocale mă înveselise, ci îmi şi luase orice urmă de rău de mare. Mă simţeam bine acum.

Am revenit la scrutarea orizontului, cu speranţa întinerită.

Pe lângă faptul că îi era foarte rău, mai era ceva ciudat la Suc de Portocale: nu era rănită. Şi era cu spatele la hienă, ca şi cum ar fi simţit că poate s-o ignore. Ecosistemul de pe această barcă era uimitor. Cum nu există condiţii naturale în care să se întâlnească o hienă şi un urangutan, pentru că nu există hiene în Borneo şi nici urangutani în Africa, nu se ştie cum se împacă. Dar mi se pare improbabil, dacă nu chiar incredibil, ca aceste două animale, un căţărător şi un carnivor, aduse împreună, să nu-şi acorde atenţie unul altuia. Cu siguranţă, urangutanul era privit de hienă ca o posibilă pradă, chiar dacă una ciudată, una de care şi-ar fi adus aminte mai târziu, când producea minunatele biluţe de blană, mai gustoasă decât o ţeavă de eşapament. Şi, cu siguranţă, urangutanul considera hiena un prădător, motiv pentru care trebuia să fie vigilentă. Dar natura e întotdeauna plină de surprize. Dacă o capră poate convieţui cu un rinocer, de ce n-ar putea un urangutan să locuiască împreună cu o hienă? Acest caz ar fi făcut vâlvă la grădina zoologică. Ar trebuit pus un semn. Deja îl văd: „Dragi vizitatori. Nu vă temeţi pentru urangutani. Ei sunt în copaci pentru că acolo locuiesc, nu pentru că le e frică de hienele pătate. Întoarceţi-vă la ora mesei sau la apus, când