În după-amiaza aceea am văzut primul specimen din specia de broaşte ţestoase care aveau să se numere printre prietenii mei cei mai dragi şi cei mai de încredere. Din mare, se auzeau sunete care semănau cu nişte lovituri sau zgârieturi. Câteva secunde mai târziu, atât de aproape de barcă încât aş fi putut să o ating cu mâna, a apărut o broască ţestoasă, cu aripioarele care loveau apa leneş şi capul care se ridica din apă. Arăta ciudat într-un fel urât, cu o carapace aspră, galben-maro, lungă de un metru şi pătată cu petece de alge, o faţă neagră şi verde cu un cioc ascuţit, fără buze, cu două găuri în loc de nări şi cu ochi negri care mă priveau insistent. Privirea părea încrezută şi dură, ca a unui bătrân cârcotaş. Cel mai ciudat lucru era că era acolo. Arăta atât de străină de locurile acelea, prin comparaţie cu peştii supli şi alunecoşi. Totuşi, ea era în elementul ei; eu eram cel în plus. A plutit pe lângă barcă vreo câteva minute.

I-am spus:

— Du-te la un vas şi spune-le că sunt aici. Du-te, du-te!

S-a întors şi a dispărut, cu aripioarele din spate împingând apa cu mişcări alternative.

Norii care se adunau unde ar fi trebuit să apară vasele şi apropierea serii mă făceau să-mi pierd zâmbetul. Este inutil să vă spun că acea noapte a fost cea mai neagră din viaţa mea. Am atâtea nopţi rele din care să aleg, încât n-am făcut o ierarhizare. Totuşi, a doua noapte pe mare îmi rămâne în amintire ca una de suferinţe cumplite, diferită de noaptea de dinainte, plină de o anxietate îngheţată, prin faptul că suferinţa a fost de natură spirituală, şi diferită de cele ce aveau să vină, prin faptul că încă aveam puterea să apreciez ceea ce simţeam. Şi acea noapte groaznică a fost precedată de o seară groaznică.

Am observat prezenţa unor rechini în jurul bărcii. Soarele începea să dispară. Era o explozie liniştită de portocaliu şi roşu, o simfonie cromatică, o pânză colorată de proporţii supranaturale, un adevărat asfinţit de Pacific, risipit numai pentru mine. Erau rechini albaştri iuţi, prădători cu botul ascuţit şi cu dinţi criminali care apăreau din gurile larg deschise. Aveau circa doi metri lungime, unul era chiar mai mare. I-am privit cu nelinişte. Cel mai mare din ei a venit spre barcă, ca şi cum ar fi vrut să atace, cu aripioara dorsală afară din apă, dar s-a scufundat chiar înainte de ajunge la noi şi a trecut pe dedesubt cu o alunecare înfricoşătoare. S-a întors, dar nu s-a mai apropiat atât de mult, şi apoi a dispărut. Ceilalţi rechini ne-au făcut o vizită mai lungă, venind şi plecând la diverse adâncimi, unii vizibili şi la o zvârlitură de băţ, alţii mai în adânc. Mai erau şi alţi peşti, mici şi mari, coloraţi, diferiţi ca formă. Le-aş fi dat mai mare atenţie dacă n-ar fi fost un alt eveniment: apăruse Suc de Portocale.

S-a întors şi şi-a pus un braţ pe prelată, cu o mişcare asemănătoare celui ce se relaxează pe spătarul scaunului. Dar ea nu era într-o asemenea dispoziţie. Cu o expresie profund tristă, care jelea, a început să se uite împrejur, întorcându-şi încet capul dintr-o parte în cealaltă. Deodată, n-a mai fost amuzant. Născuse la zoo doi urangutani, doi masculi de cinci şi opt ani, care erau mândria ei. Cu siguranţă, pe ei îi căuta, imitând fără intenţie sentimentele mele din ultimele treizeci şi şase de ore. M-a văzut, dar n-a zis nimic. Eram doar un alt animal care pierduse totul şi era sortit să moară. Buna mea dispoziţie s-a topit.

Apoi, cu un strigăt, hiena a înnebunit. Nu se mişcase toată ziua din cotlonul ei. Şi-a pus labele din faţă pe burta zebrei, a apucat o bucată de piele şi atras. O fâşie s-a desprins ca o hârtie care se jupoaie de pe un cadou, cu margini clare, dar în linişte, aşa cum se sfâşie pielea, opunând o mai mare rezistenţă. Sângele a ţâşnit imediat, ca un râu. Zebra a prins viaţă ca să se apere. A împins cu picioarele din faţă şi şi-a dat capul pe spate, într-o încercare de a se repezi la hienă. Dar aceasta era prea departe. A mişcat din singurul picior din spate care-i mai rămăsese, ceea ce m-a făcut să-mi dau seama că ăsta era zgomotul pe care-l auzisem noaptea trecută: bocănitul copitei pe marginea bărcii. Încercările zebrei de a scăpa au înfuriat-o şi mai tare pe hienă, care a început să urle şi să muşte. A făcut o gaură în burta zebrei. Când n-a mai fost mulţumită cu poziţia din spatele zebrei, s-a suit pe ea. A început să tragă de intestine şi alte organe interne. Nu făcea lucrurile în ordine. Muşca aici, înghiţea acolo, părând copleşită de abundenţă. După ce a devorat jumătate de ficat, a început să tragă de stomacul alburiu, ca un balon. Dar era grea şi, din cauză că şoldurile erau mai sus decât burta, iar sângele era alunecos, a început să patineze pe victimă. Şi-a băgat capul şi umerii înăuntru, până la genunchii picioarelor din faţă. A încercat să iasă, dar n-a reuşit. În cele din urmă, s-a aşezat în acea poziţie, jumătate înăuntru, jumătate afară. Mânca zebra dinăuntru.

Aceasta protesta din ce în ce mai stins. A început să-i curgă sânge din nări. O dată sau de două ori şi-a ridicat capul spre cer, ca şi cum ar fi implorat milă – grozăvia momentului a fost exprimată perfect.

Suc de Portocale n-a asistat indiferentă la scenă. Cu picioarele sale incredibil de scurte şi cu torsul masiv, părea ca un frigider pe roţi strâmbe. Dar cu braţele în aer, era impresionantă. Deschiderea lor era mai mare decât înălţimea – o mână era întinsă peste apă, iar cealaltă se întindea până la capătul celălalt al bărcii. Şi-a întors buzele, arătându-şi caninii enormi, şi a început să ragă. Era