un răget adânc, puternic, furios, uimitor pentru un animal care era la fel de tăcut ca o girafă. Hiena a tresărit, ca şi mine. S-a chircit şi s-a retras. Dar nu pentru mult timp. După ce s-a uitat lung la Suc de Portocale, părul de pe gât şi umeri i s-a zbârlit şi coada i s-a ridicat. S-a urcat din nou pe zebra muribundă. De acolo, cu sângele picurându-i din gură, i-a răspuns lui Suc de Portocale, cu un răget mai puternic. Cele două animale erau la un metru depărtare unul de celălalt, cu maxilarele larg deschise. Îşi puseseră toată energia în răget şi corpul le tremura de efort. Puteam să-i văd gâtlejul hienei. Aerul de Pacific, care până acum un minut era plin de şoaptele mării, o melodie pe care aş fi considerat-o liniştitoare dacă n-ar fi fost circumstanţele, s-a umplut de acest zgomot îngrozitor, ca furia unei bătălii, cu pocnetul armelor, bubuitul tunurilor şi explozia bombelor. Hiena urla ascuţit, urangutanul urla în tonuri mai joase, iar între cele două erau ţipetele zebrei neajutorate. Mă săturasem. Eram la capătul răbdării. Am început să tremur necontrolat. Eram convins că hiena o va ataca pe Suc de Portocale. Nu mi-am putut imagina că lucrurile se pot înrăutăţi, dar m-am înşelat. Sângele zebrei ajunsese şi în apa mării. La câteva secunde, am simţit că barca era lovită în mod repetat. Apa a început să mişune de rechini. Căutau sursa sângelui, hrana. Cozile loveau apa, ieşind la suprafaţă, capetele se agitau. Loviturile se repetau. Nu-mi era teamă că or să ne răstoarne – credeam că rechinii aveau să străpungă fundul bărcii şi că o să ne scufundăm.

Cu fiecare lovitură, animalele săreau alarmate, dar nu puteau fi distrase de la activitatea lor principală, aceea de a urla unul la altul. Eram sigur că meciul de sunete avea să se transforme într-un atac fizic. Dar totul s-a oprit brusc după doar câteva secunde. Suc de Portocale, cu plescăituri şi gâfâieli, s-a întors şi a plecat, iar hiena şi-a lăsat capul în jos şi s-a întors în spatele zebrei măcelărite. Rechinii, care nu găsiseră nimic, au încetat atacul asupra bărcii şi în cele din urmă au plecat. S-a lăsat liniştea în sfârşit.

Un miros pestilenţial pătrunzător, o combinaţie de putreziciune şi excremente, plutea în aer. Era sânge peste tot, sânge care se coagula, formând o crustă. Doar o singură muscă bâzâia, sunându-mi ca un clopot de alarmă pentru nebunia care avea să urmeze. Nu apăruse nicio navă la orizont în ziua aceea, iar ziua se apropia de sfârşit. Când soarele a coborât, nu numai ziua şi biata zebră au murit, ci şi familia mea. O dată cu acel al doilea apus, neîncrederea a făcut loc durerii şi suferinţei. Erau morţi; nu mai puteam să neg acest lucru. Ce greu e să recunoşti acest lucru în adâncul fiinţei tale! A pierde un frate înseamnă să pierzi pe cineva care te-a însoţit din copilărie, cineva care avea să-ţi aducă o cumnată, nepoţi şi nepoate, cineva care să dea noi ramuri arborelui tău genealogic. A pierde un tată înseamnă să pierzi pe cineva al cărui ajutor îl cauţi, care te susţine precum un trunchi susţine ramurile. A pierde o mamă, ei bine, e ca şi cum ai pierde soarele de deasupra capului. E ca şi cum ai pierde – scuzaţi-mă. Dar n-o să continuu. M-am întins pe prelată şi am plâns şi am jelit toată noaptea, cu faţa în mâini. Hiena şi-a petrecut o mare parte din noapte mâncând.

Capitolul 47

S-a luminat de ziuă, o dimineaţă umedă, cu un cer acoperit, cu un vânt cald şi o pătură deasă de nori cenuşii care arătau ca nişte fâşii de bumbac murdare. Marea nu se schimbase. Barca se ridica şi cobora, cu o mişcare regulată.

Zebra era încă în viaţă. Nu-mi venea să cred. Avea o gaură de şaizeci de centimetri în burtă, o fistulă ca un vulcan în erupţie, organele pe jumătate mâncate şi vomate strălucind în lumină continuau să pulseze de viaţă, chiar dacă aceasta se stingea încet. Mişca doar dintr-un picior din spate şi clipea. Acestea erau singurele semne de viaţă. Eram îngrozit. Nu credeam că un animal poate să îndure asemenea suferinţe şi să continue să trăiască.

Hiena era încordată. Nu se liniştea, deşi se făcuse ziuă. Poate că era rezultatul faptului că mâncase prea mult; stomacul îi era dilatat. Suc de Portocale era şi ea prost dispusă şi, prin urmare, periculoasă. Se foia şi-şi arăta dinţii.

Am stat nemişcat, chircit la prora. Eram slăbit fizic şi psihic. Mi-era frică să nu cad în apă dacă încercam să-mi găsesc echilibrul.

Zebra a murit pe la prânz. Era roşie şi sticloasă şi devenise indiferentă la asalturile ocazionale ale hienei.

Violenţele au izbucnit după-amiază. Tensiunea atinsese un nivel insuportabil. Hiena schelălăia. Suc de Portocale mârâia şi plescăia din buze. Deodată, sunetele lor conjugate au atins limita. Hiena a sărit peste zebră şi a atacat urangutanul.

Cred că am povestit despre ameninţarea pe care o constituia hiena. Nu i-am dat nici cea mai mică şansă lui Suc de Portocale. Am subestimat-o. I-am subestimat curajul.

A pocnit fiara în cap. Era ceva şocant. Mi-a topit inima de dragoste, admiraţie şi teamă. Am menţionat faptul că fusese animal de companie şi că stăpânul ei indonezian scăpase de ea fără remuşcări? Povestea ei era cea a fiecărui animal de companie nepotrivit. E cam aşa: animalul e cumpărat când e mic şi simpatic. Le oferă stăpânilor distracţie. Apoi creşte şi mănâncă din ce în ce mai mult. Se dovedeşte greu de suportat în casă. Într-o zi, servitoarea vrea să-i schimbe aşternutul şi face o mişcare greşită, sau copilul familiei îi fură în joacă o bucăţică din mâncarea pe care o ţine în mână. Reacţia animalului e disproporţionată, îşi arată dinţii, iar familia e înfricoşată. A doua zi, animalul e luat în maşină şi dus în junglă. Toată lumea crede că e un loc minunat. Maşina ajunge la o poiană. Se dau jos şi explorează împrejurimile. Deodată, jeepul porneşte în goană şi animalul îi vede dispărând pe toţi cei