care i-a cunoscut şi iubit. A fost părăsit. Animalul nu înţelege. Nu se întorc. Cade seara. Devine deprimat şi renunţă la viaţă. Moare de foame în câteva zile. Sau e atacat de câini.

Suc de Portocale ar fi putut să fie unul dintre aceste animale uitate, dar a ajuns la grădina din Pondicherry. A rămas liniştită şi blândă toată viaţa. Îmi aduc aminte, când eram copil, de braţele ei care mă cuprindeau, de degetele ei, lungi cât toată mâna mea, căutându-mi prin păr. Era o femelă care îşi exersa abilităţile materne. După ce s-a maturizat, am privit-o de la distanţă. Credeam că o cunosc atât de bine încât să pot să-i anticipez orice mişcare. Credeam că-i ştiu nu numai obiceiurile, ci şi limitele. Acest spectacol de ferocitate, de curaj sălbatic, m-a făcut să-mi dau seama că mă înşelasem. Toată viaţa mea, cunoscusem doar o parte din ea.

O lovise pe hienă în cap. Fusese o lovitură năucitoare. Capul animalului s-a lovit de bancă, scoţând un zgomot teribil; lovitura a doborât-o; credeam că i se spărsese capul sau falca. Dar hiena s-a ridicat într-o secundă, cu părul la fel de zbârlit ca al meu, dar mai puţin ostilă. S-a retras. Am exultat. Suc de Portocale mi-a încălzit inima.

N-a durat, însă.

O femelă de urangutan nu poate ţine piept unei hiene mascul. Ăsta-i adevărul empiric. S-o ştie toţi zoologii. Dacă ar fi fost mascul, dacă ar fi fost atât de mare cum era în inima mea, situaţia ar fi fost diferită. Deşi bine hrănită şi puternică, pentru că fusese crescută la zoo, nu depăşea cincizeci de kilograme. Femelele sunt cât jumătate dintr-un mascul. Dar nu e numai o problemă de greutate şi forţă, ci şi de atitudine şi pricepere. Ce ştie un mâncător de fructe despre vânătoare? Unde să înveţe de unde să muşte, cât de tare, cât de mult? Chiar dacă un urangutan e înalt, chiar dacă are braţe lungi şi puternice, chiar dacă are canini mari, nu ştie cum să le folosească şi, deci, nu-i folosesc prea mult. Hiena, doar cu fălcile, poate să învingă maimuţa pentru că ştie ce vrea şi cum s-o obţină.

Hiena a revenit. A sărit pe bancă şi a prins-o pe Suc de Portocale de încheietură înainte ca aceasta să poată să lovească. Suc de Portocale a lovit-o în cap cu cealaltă mână, dar lovitura a făcut-o doar să mârâie cu răutate. Maimuţa s-a repezit să muşte, dar hiena a fost mai iute. Vai, apărarea ei nu avea precizie şi coerenţă. Iar frica o făcea şi mai vulnerabilă. Hiena a dat drumul mâinii şi i-a sărit la gât.

Mut de durere şi groază, am văzut cum urangutanul lovea hiena în zadar şi-i smulgea părul, în timp ce gâtlejul îi era sfâşiat. Spre sfârşit, mi-a adus aminte de oameni: ochii ei exprimau frica într-un fel atât de uman, ca şi scâncetele ei de durere. A încercat să se caţere pe prelată. Hiena a scuturat-o violent. A căzut pe fundul bărcii, cu hiena peste ea. Am auzit zgomote, dar n-am mai văzut nimic.

Eu urmam. Era clar. M-am ridicat cu dificultate. De-abia puteam vedea din cauza lacrimilor. Nu mai plângeam pentru familia mea pierdută sau pentru că aveam să mor. Eram prea amorţit ca să mă mai gândesc la asta. Plângeam pentru că eram extenuat şi era timpul să mă odihnesc.

Am înaintat pe prelată. Deşi întinsă la capătul bărcii, făcea o adâncitură în mijloc. Am făcut câţiva paşi, cu un efort supraomenesc. Şi trebuia să trec de plasa strânsă şi de prelata rulată. Şi toate astea într-o barcă în continuă mişcare. În situaţia în care eram, era o misiune aproape imposibilă. Când am pus piciorul pe banca din mijloc, duritatea ei mi-a dat o senzaţie de siguranţă, ca şi cum aş fi păşit pe pământ. Mi-am pus ambele picioare pe bancă. Mă simţeam ameţit, dar, cum avea să vină momentul capital al vieţii mele, această ameţeală se adăuga sentimentului de teamă. Mi-am ridicat braţele la nivelul pieptului singurele arme împotriva hienei. S-a uitat la mine. Gura îi era roşie. Urangutanul zăcea lângă ea, lângă zebra moartă. Braţele îi erau depărtate, iar picioarele scurte erau strânse şi aşezate pe-o parte. Arăta ca un Isus al maimuţelor pe Cruce. Cu excepţia capului. Nu mai avea cap. Rana de la gât încă sângera. Era o privelişte insuportabilă pentru ochi şi groaznică pentru spirit. Chiar înainte de a mă năpusti asupra hienei, ca să mă adun înainte de marea bătălie, m-am uitat în jos. Între picioarele mele, sub bancă, am zărit capul lui Richard Parker. Era gigantic. Mi se părea la fel de mare ca planeta Jupiter. Labele erau la fel de mari ca Enciclopedia Britannica.

M-am dus înapoi la prova şi m-am prăbuşit.

Mi-am petrecut noaptea într-un fel de delir. Mă gândeam că dormisem şi visasem un tigru.

Capitolul 48

Îl numisem Richard Parker dintr-o eroare clericală. O panteră teroriza districtul Khulna din Bagladesh, lângă Sundarbans. Recent, atacase o fetiţă. Tot ce mai rămăsese din ea era o mână cu un model de henna pe palmă şi câteva brăţări din plastic. Era a şaptea persoană ucisă în două luni. Şi animalul devenea din ce în ce mai îndrăzneţ. Victima anterioară fusese un bărbat pe care îl devorase în plină zi. Bestia îl târâse în pădure, unde îi mâncase o parte din cap, carnea de pe un picior şi organele interne. Cadavrul a fost găsit într-un copac. Sătenii au stat de pază în noaptea aceea, sperând să surprindă pantera şi s-o ucidă, dar aceasta n-a apărut. Departamentul Pădurilor angajase un vânător profesionist. El ridicase o platformă într-un copac de lângă râu, unde avuseseră loc două dintre atacuri. Legaseră o capră pe malul râului. Vânătorul a aşteptat mai multe nopţi. Credea că pantera era un mascul bătrân, cu dinţii tociţi, incapabil de a prinde altceva în afară de un om. Dar, într-o seară şi-a făcut apariţia un tigru suplu. O femelă urmată de un pui. Capra a behăit. În mod ciudat, puiul, care părea să aibă vreo trei luni, nu i-a dat nicio atenţie. S-a repezit la