marginea apei şi a început să bea însetat. Mama l-a urmat. Dintre foame şi sete, setea e mai imperativă. Numai după ce şi-a potolit setea s-a îndreptat spre capră. Vânătorul avea două puşti: una cu gloanţe adevărate, cealaltă cu săgeţi tranchilizante. Acest animal nu era cel care mâncase oamenii, dar era atât de aproape de sat încât era un pericol pentru locuitori, în special pentru că avea pui. A luat puşca tranchilizantă. A tras chiar când animalul se pregătea să doboare capra. Tigrul s-a dat înapoi, a mârâit şi a fugit. Dar tranchilizantul nu te adoarme uşor; e ca şi cum ai bea o sticlă de băutură tare dintr-o dată. Orice mişcare a animalului îi grăbeşte efectul. Vânătorul şi-a chemat ajutoarele prin radio. L-au găsit pe tigru la aproape 270 metri de râu. Era încă conştient. Picioarele din spate se înmuiaseră, iar cele din faţă se legănau. Când a venit omul, a încercat să fugă, dar n-a reuşit. S-a întors către el, ridicând o labă ca şi cum ar fi vrut să atace. Însă şi-a pierdut echilibrul. S-a prăbuşit, iar grădina de la Pondicherry s-a ales cu încă doi tigri. L-au găsit pe pui în tufişuri, mieunând de frică. Vânătorul, al cărui nume era Richard Parker, l-a luat cu mâinile goale şi, amintindu-şi cum se repezise la apă, l-a numit Setosul. Dar funcţionarul care lucra la expediţie la Gara Howrath era cam cherchelit. Toate actele pe care le-am primit împreună cu puiul specificau foarte clar că numele lui era Richard Parker, că pe vânător îl chema Setostul şi că numele de familie era Fără. Tata s-a distrat de încurcătură, şi Richard Parker i-a rămas numele tigrului.

Nu ştiu dacă Setosul Fără a prins pantera vreodată.

Capitolul 49

Dimineaţa, nu puteam să mă mişc. Eram ţintuit de slăbiciune şi zăceam pe prelată. Chiar şi să mă gândesc era extenuant. Am încercat să judec. În cele din urmă, precum o caravană de cămile care traversau un deşert, au început să apară gândurile.

Ziua era la fel ca precedenta, caldă, cu un cer acoperit, cu nori joşi, cu un vânt uşor. Ăsta era un gând. Barca se legăna. Ăsta era al doilea.

M-am gândit la supravieţuire pentru prima dată. Nu mai băusem, nu mai mâncasem şi nu mai dormisem de trei zile. Faptul că identificasem cauza slăbiciunii mi-a dat un pic de putere.

Richard Parker era încă la bord. De fapt, era chiar sub mine. E incredibil cum un asemenea lucru are nevoie de consimţământ pentru a fi adevărat, dar doar după ce am deliberat mult, luând în consideraţie mai multe întrebări şi puncte de vedere, am tras concluzia că nu era un vis sau o iluzie, sau imaginaţie, sau o amintire plasată prost, ci un lucru palpabil, real pe care îl văzusem într-o stare de slăbiciune şi agitaţie. Adevărul avea să iasă la iveală atunci când mă voi simţi destul de bine pentru a investiga.

Cum de nu observasem timp de trei zile existenţa unui tigru bengalez de 200 kilograme într-o barcă de opt metri lungime era o întrebare pe care aveam s-o clarific mai târziu, când aveam mai multă energie. Dibăcia îl făcuse pe Richard Parker să fie cel mai mare pasager clandestin, vorbind din punct de vedere al proporţiilor, din istoria navigaţiei. De la vârful nasului la vârful cozii, era cam cât o treime din lungimea bărcii.

Aţi putea să credeţi că mi-am pierdut orice speranţă în acel moment. Aşa e. Ca drept rezultat, m-am căţărat şi m-am simţit mult mai bine. Vedem asta în sport, nu-i aşa? La tenis, rivalul începe tare, dar pe parcurs îşi pierde încrederea. Campionul pare că îşi adjudecă jocul. Dar, în setul final, când rivalul nu mai are nimic de pierdut, se relaxează şi devine îndrăzneţ. Atunci începe să joace ca un diavol, iar campionul trebuie să muncească din greu ca să câştige acele ultime puncte. Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Să faci faţă unei hiene părea posibil, acum când priveam în urmă, prin comparaţie cu tigrul. Cu un tigru la bord, eram ca şi mort. Şi pentru că stabilisem asta, de ce nu m-aş fi ocupat de gâtlejul care mi se uscase de sete?

Cred că asta mi-a salvat viaţa în dimineaţa aceea, faptul că muream de sete. Acum, că-mi apăruse cuvântul în minte, nu mai puteam să mă gândesc la altceva, ca şi cum însăşi cuvântul era sărat. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi era mai sete. Auzisem că dorinţa de aer depăşeşte nevoia de apă. Dar aş spune că doar pentru câteva momente. După câteva minute, mori, şi disconfortul asfixiei trece. Setea e mult mai chinuitoare. Isus a murit pe cruce de asfixie, dar nu s-a plâns decât de sete. Dacă Dumnezeu a suportat setea cu dificultate, imaginaţi-vă efectul acesteia asupra unui muritor. Era de ajuns pentru a mă face să înnebunesc. N-am cunoscut niciodată un iad mai cumplit decât acel gust de putrefacţie, acea presiune insuportabilă în fundul gâtului, acea senzaţie că sângele mi se transforma într-un sirop gros care curgea greu. Prin comparaţie, un tigru nu însemna nimic.

Aşa că am îndepărtat orice gând despre Richard Parker şi am plecat să caut apă proaspătă.

Cumpăna din mintea mea s-a cufundat adânc şi a ţâşnit apă când mi-am adus aminte că eram pe o barcă de salvare care avea mai mult ca sigur rezerve. Propoziţia a părut rezonabilă. Ce căpitan n-ar reuşi cea mai elementară manevră: aceea de a oferi siguranţă echipajului său? Ce negustor nu s-ar fi gândit să facă nişte bani sub pretextul salvării unor vieţi? Stabilisem. Era apă la bord. Numai că trebuia s-o găsesc.

Ceea ce însemna că trebuia să mă mişc.

Am reuşit să ajung până la mijlocul bărcii, la marginea prelatei. De-abia mă târâm. Am simţit că urcam un vulcan şi că aveam să mă uit peste marginea lui într-un cazan de lavă portocalie. Am rămas la pământ. Am ridicat capul cu grijă. Şi nu prea mult. Nu l-am văzut pe Richard Parker. Vedeam hiena, totuşi. Era în spatele a ceea ce mai rămăsese din zebră. Se uita