Nu mai îmi era frică de ea. Nu era decât la trei metri depărtare, dar inima nu-mi mai sărea din piept. Era din cauza prezenţei lui Richard Parker. Să-ţi fie frică de acest câine ridicol când era un tigru pe aproape, era ca şi cum mi-ar fi fost frică de o aşchie când împrejur cădeau copacii. M-am enervat pe ea. „Creatură urâtă şi murdară”, am murmurat. Singurul motiv pentru care nu mă ridicam s-o arunc peste bord era din cauza lipsei de forţă, nu pentru că nu aveam curaj.

A simţit hiena oare că-i eram superioară? Oare şi-a spus: „Super-alfa mă urmăreşte – mai bine nu mă mişc”. Nu ştiu. Oricum, nu s-a mişcat. De fapt, după cum a lăsat capul în jos, părea că voia să se ascundă de mine. Dar n-avea rost să se ascundă. Avea să-şi ia plata în curând.

Richard Parker a explicat comportamentul ciudat al animalelor. Acum era clar de ce hiena se mărginise la un spaţiu restrâns în spatele zebrei şi de ce aşteptase atât de mult până s-o omoare. De frica de animalul mai puternic şi frica de a se atinge de hrana acestuia. Pacea temporară, tensionată, dintre Suc de Portocale şi hienă, se datora fără îndoială aceluiaşi motiv: în faţa unui prădător superior, toţi eram pradă, iar modul normal de a vâna era afectat. Se pare că prezenţa unui tigru mă salvase de hienă desigur, un exemplu tipic de săritură din lac în puţ.

Dar animalul nu se comporta ca un prădător, şi din această cauză hiena îşi luase nasul la purtare. Pasivitatea lui Richard Parker din toate aceste zile avea nevoie de explicaţie. Nu există decât două motive: sedarea şi răul de mare. Unele dintre animale fuseseră sedate de Tata ca să li se reducă stresul. Era posibil ca el să fi fost sedat chiar înainte de a se scufunda vaporul? Sau şocul scufundării – zgomotele, căderea în mare, teribila luptă cu valurile pentru a ajunge la barca de salvare – mărise efectul sedativului? Iar răul de mare îşi făcuse efectul după aceea? Acestea erau singurele explicaţii plauzibile pe care puteam să le produc.

Mi-am pierdut interesul pentru această problemă. Mă interesa numai apa.

Am preluat conducerea bărcii.

Avea exact un metru adâncime, doi metri şi jumătate lăţime şi opt metri lungime. Ştiu pentru că era scris pe una dintre bănci cu litere negre. Spunea, de asemenea, că barca de salvare era construită să ducă maximum treizeci şi doi de oameni. N-ar fi fost vesel să o împărţi cu atâţia oameni? Dar noi nu eram decât trei şi era o aglomeraţie îngrozitoare. Barca era simetrică, capetele fiind rotunde şi imposibil de deosebit. Semnul pentru pupa era un pilon fix, o prelungire a chilei, în timp ce prova avea o proră care mi se părea cea mai boantă şi mai tristă din istoria construcţiei de nave. Carena de aluminium era ornamentată cu nituri şi vopsită în alb.

Ăsta era exteriorul bărcii. Interiorul nu era la fel de spaţios pe cât te-ai fi aşteptat, din cauza băncilor şi a rezervoarelor de provizii. Băncile de pe margine se întindeau pe toată lungimea bărcii, unind prova de pupa pentru a forma bănci triunghiulare. Băncile erau suprafeţele care acopereau rezervoarele de provizii. Băncile de pe margine aveau cam un metru lăţime, iar băncile de la capăt aveau cincizeci de centimetri lăţime. Spaţiul liber din barcă era de şase metri lungime şi un metru şi jumătate lăţime. Astfel, Richard Parker avea un teritoriu de treizeci de metri pătraţi. Pe lăţimea bărcii erau trei bănci în formă de cruce, inclusiv cea ruptă de zebră. Fiecare avea un metru lăţime şi erau la un metru de fundul bărcii, locul pe care îl avea Richard Parker pentru a se mişca, dacă ar fi stat sub bancă. Sub prelată, mai avea vreo cincizeci de centimetri, distanţa între copastie, care susţinea prelata, şi bănci, deci cam un metru, destul pentru a-i permite să stea în picioare. Fundul bărcii, făcut din scânduri înguste de lemn tratat, era plat, iar marginile verticale ale rezervoarelor de provizii erau într-un unghi drept cu acesta. Deci barca era rotundă la exterior, dar dreptunghiulară la interior.

Se pare că portocaliul este culoarea supravieţuirii, pentru că întregul interior al bărcii, prelata, vestele de salvare, colacul, vâslele şi orice alt obiect care conta, era portocaliu. Chiar şi fluierele de plastic erau portocalii.

Cuvintele Tsimtsum şi Panama erau scrise pe ambele părţii ale provei, cu litere romane mari, negre.

Prelata era făcută din pânză tare, impermeabilă. Fusese derulată până la mijlocul bărcii. Deci o bancă în formă de cruce era acoperită, forma bârlogul lui Richard Parker; a doua era în spaţiul liber; a treia era ruptă sub zebra moartă.

Erau şase cârlige de vâslă, cârlige în formă de U în copastie ca să ţină vâsla fixă, şi cinci vâsle, deoarece pierdusem una când am vrut să-l îndepărtez pe Richard Parker. Trei vâsle erau pe o bancă de pe margine, una era pe cealaltă, iar alta era cea care mă salvase. Mă îndoiam că erau folositoare ca mijloc de propulsie. Barca nu era una de curse. Era o construcţie solidă, proiectată pentru a pluti, nu pentru a naviga, deşi cred că, dacă am fi fost treizeci şi doi de vâslaşi, am fi putut să înaintăm.

N-am prins toate aceste detalii şi multe altele imediat. Le-am observat cu timpul şi din necesitate. Eram într-o situaţie imposibilă, cu un viitor negru în faţă, când un lucru mic, un detaliu, se transforma şi-mi apărea în minte într-o nouă lumină. Nu mai era acel lucru de dinainte, ci era cel mai important lucru din lume, lucrul care avea să-mi salveze viaţa. Şi asta se întâmpla mereu. Ce adevărat este că necesitatea este mama invenţiei, ce adevărat.

Dar prima dată când m-am uitat la barcă, n-am văzut detaliul pe care mi-l doream. Suprafaţa pupei şi a băncilor de pe margine era neîntreruptă, ca şi marginile rezervoarelor de provizii. Podeaua era plată; nu te puteai ascunde nicăieri. Era sigur: nu exista niciun ascunziş, nicio cutie, niciun