de a înzestra noul stat cu instituţii moderne. A acordat o atenţie deosebită sistemului judiciar, pe care era dornic să-l reorganizeze în conformitate cu nevoile unui stat european modern. Demnă de luat în seamă a fost promulgarea unui nou Cod civil, în 1864, care a asigurat individului libertăţi personale, a garantat egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi a protejat proprietatea privată. Pentru a avea un popor informat şi productiv, a propus să îngăduie accesul tuturor claselor la educaţie şi să se asigure că satisface adevăratele nevoi ale societăţii româneşti. În acest scop, a promulgat Legea educaţiei în 1864, care reglementa învăţământul la toate nivelurile, şi a acordat o atenţie deosebită învăţământului primar, stabilind ca acesta să fie gratuit şi obligatoriu.

Evidentă în toată legislaţia lui Cuza a fost tendinţa guvernului central de a-şi spori controlul asupra tuturor instituţiilor, vechi şi noi. Legile referitoare la Biserica Ortodoxă reprezintă un exemplu grăitor. De la începutul domniei sale, Cuza s-a dovedit a fi un partizan înfocat al statului laic. Era hotărât să aducă Biserica Ortodoxă sub supravegherea statului în toate privinţele, mai puţin în cele strict religioase, obiectiv pe care l-a şi îndeplinit în mare măsură. În special o serie de legi au redus rolul Bisericii în chestiunile civile şi au consolidat supravegherea sistemului său administrativ de către stat. Din punct de vedere economic, cea mai importantă dintre legile bisericeşti ale lui Cuza era secularizarea pământurilor mănăstireşti, care reprezentau circa un sfert din teritoriul ţării. Legea, care a fost aplicată în 1863, a adus vaste terenuri agricole sub controlul statului şi, astfel, a pus capăt rolului substanţial pe care mănăstirile îl jucaseră în viaţa economică a ţării începând din Evul Mediu.

În ciuda punerii în practică cu succes a reformelor sale ambiţioase, a creării instituţiilor şi a înăspririi controlului asupra birocraţiei guvernamentale, poziţia sa a fost subminată în mod constant. Duşmanii săi de stânga şi de dreapta s-au unit într-o „monstruoasă coaliţie”, alcătuită din elemente altminteri incompatibile, precum conservatori şi liberali radicali. Conservatorii îl considerau prea liberal şi nu îl puteau ierta pentru reformele lui agrară şi electorală ; radicalii l-au abandonat fiindcă nu era îndeajuns de liberal. Ambele grupări au fost puse în gardă de modul nesăbuit în care tratase legislativul, adică pe ele însele. Astfel, îşi puteau lăsa la o parte neînţelegerile de moment ca să-l alunge pe Cuza de pe tron şi să-l înlocuiască cu un domnitor străin. Izolat politic şi bolnav, Cuza însuşi se gândea să abdice, după cum a dat de înţeles în mesajul său către adunare din decembrie 1865. Toate aceste semne de slăbiciune i-au încurajat pe complotişti să meargă înainte.

Conduşi de liberalii radicali în frunte cu Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti, oponenţii lui Cuza au hotărât să evite dezordinea publică şi intervenţia externă care însoţiseră înainte tulburările interne. Au câştigat de partea lor elemente-cheie ale armatei, care l-au arestat pe Cuza în noaptea de 23 februarie 1866. Domnitorul nu a opus rezistenţă şi a semnat pe loc actele de abdicare. La scurt timp după aceea i s-a permis să plece în Austria, unde a locuit până la sfârşitul vieţii, în 1873. Plecarea sa în exil a însemnat sfârşitul unei epoci care îşi avea rădăcinile în secolul al XVIII-lea, cu domnitori luminaţi şi boieri reformatori. La fel de dramatic, a marcat începutul unei noi ere, care avea să se încheie odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

4 Statul naţional, 1866-1919

Anul 1866 marchează un moment însemnat în evoluţia politică a României moderne. Structurile sale instituţionale erau în bună parte implementate, iar climatul său mental, clarificat. Unirea Moldovei cu Ţara Românească era înfăptuită, iar independenţa Principatelor Unite era aproape asigurată. Bazele politice ale „României”, cum îşi numeau acum românii ţara, fuseseră puse : o constituţie adoptată în 1866 avea să servească drept lege fundamentală, cu modificări ocazionale până în 1923 ; o nouă dinastie, o ramură a familiei de Hohenzollern, a urcat pe tron în acelaşi an şi a întărit perspectiva stabilităţii politice ; principiile administrative – un executiv puternic şi o birocraţie centralizată – fuseseră codificate ; iar filosofiile dominante ale epocii – liberalismul şi conservatorismul – şi-au găsit expresia în noile partide politice în curs de formare. Până acum, elitele intelectuale şi politice ale ţării îmbrăţişaseră ideea de naţiune ca busolă morală şi au salutat datoria care le revenea astfel, aceea de a retrasa graniţele politice ale ţării în acord cu tiparele etnice. Până la jumătatea anilor 1860, contactele cu Europa Occidentală deveniseră uzuale şi erau considerate cruciale pentru progresul naţional. Vestul, sau „Europa”, cum continuau să-l numească mulţi români, le înfăţişa elitelor un model permanent de dezvoltare, care să fie urmat sau respins, dar niciodată ignorat.

Independenţa, 1866-1881

Liberalii şi conservatorii care l-au alungat de la putere pe Alexandru Ioan Cuza nu au pierdut vremea şi au instalat un guvern provizoriu şi un nou domnitor la cârma ţării. Majoritatea au considerat că un domn străin era cea mai eficientă cale de a diminua rivalităţile interne pentru putere şi de a asigura stabilitatea politică şi socială. În cele din urmă i-au oferit tronul lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (1839-1914), care l-a acceptat şi a ajuns la Bucureşti la 7 mai 1866.

Noul domnitor, care aparţinea ramurii catolice a familiei ce conducea Prusia, nu era foarte familiarizat cu ţara pe care fusese invitat să o conducă şi avea să descopere dedesubturile politicii româneşti prin încercări succesive. Doi indicatori ai succesului său au fost longevitatea domniei sale şi rolul-cheie în chestiunile publice. De la bun început, Carol a acordat o importanţă deosebită afacerilor externe şi militare, iar cu timpul, pe măsură ce a ajuns să cunoască mai în profunzime problemele, a