devenit o forţă decisivă şi în viaţa politică internă. Marile puteri au acceptat faptul românesc împlinit, la fel ca în cazul răsturnării lui Cuza. De asemenea, sultanul l-a recunoscut pe Carol drept principe ereditar în octombrie 1866, dar s-a agăţat de ideea fantezistă că Principatele Unite aveau să rămână parte integrantă a Imperiului Otoman.

În acelaşi timp, o Adunare Constituantă a adoptat proiectul unei noi constituţii la 11 iulie, iar Carol a promulgat-o în ziua următoare. Era opera celor care îl detronaseră pe Cuza. Deşi conservatorii, reprezentaţi îndeosebi de marii moşieri, câştigaseră majoritatea luptelor din cadrul Adunării Constituante, Constituţia din 1866 era în esenţă un document liberal. Limita puterile domnitorului la cele ale unui monarh constituţional, prevedea un guvern reprezentativ, îi făcea pe miniştri responsabili de actele lor şi reîntărea principiul separării puterilor în stat. De asemenea, consemna pe larg drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cărora li se garantau egalitatea în faţa legii, libertatea deplină a conştiinţei, a presei şi a adunărilor publice, dreptul de asociere şi protejarea domiciliului şi a persoanei de percheziţia şi arestarea arbitrară. Exercitarea acestor drepturi, în ciuda unor încălcări ocazionale din partea unor autorităţi guvernamentale, a atras cu timpul mai mulţi oameni în procesul politic şi, prin faptul că asigura schimbul liber de idei, în special prin intermediul presei, a contribuit major la formarea unei opinii publice democratice. De asemenea, constituţia garanta dreptul la proprietate privată, pe care o declara sacră şi inviolabilă, oferind asigurări că singura cauză de expropriere ar fi bunăstarea generală. Principalul obiectiv al acestor clauze era protejarea marilor proprietăţi de viitoarele reforme agrare, însă articolul 20 prevedea clar că pământurile acordate ţăranilor potrivit Legii agrare din 1864 nu trebuiau atinse.

În sistemul parlamentar instituit în 1866 s-a evidenţiat imediat poziţia sporită a legislativului. Alcătuit din două camere, Camera Deputaţilor şi Senat, acesta a devenit aproape egalul domnitorului în ceea ce priveşte elaborarea legilor şi a dobândit dreptul de a pune la îndoială politicile miniştrilor, de a le semnala abuzurile de putere şi chiar de a-i supune unor anchete parlamentare. De asemenea, constituţia a limitat autoritatea domnitorului : acesta îşi putea exercita numai drepturile cu care fusese învestit, nemaiputând domni prin decret, ca pe vremea lui Cuza. Totuşi puterile sale erau vaste, iar dacă era abil şi hotărât, putea manipula maşinăria politică în avantajul său. Deţinea un rol decisiv în procesul legislativ, putea propune propriile legi parlamentului şi putea respinge legi, acţiune ce nu mai putea fi anulată de legislativ.

Aşadar Constituţia din 1866 semăna în numeroase privinţe cu legile fundamentale liberale din Europa de Vest. Această asemănare a fost una dintre principalele consecinţe ale deschiderii Occidentului pentru români, care începuse în anii 1830 şi 1840. Sursa la care au recurs autorii constituţiei era Constituţia belgiană din 1831, atât ca formă, cât şi ca substanţă. Totuşi nu era nici pe departe o simplă imitaţie a altor constituţii, întrucât cei care au redactat-o au luat în considerare condiţiile specific româneşti în ceea ce priveşte proprietatea, educaţia şi guvernarea locală.

Se ridică o întrebare fundamentală : era Constituţia din 1866 adecvată realităţilor sociale din principate ? La o primă vedere, s-ar părea că nu, deoarece era în esenţă un document burghez întocmit pentru o ţară a cărei burghezie reprezenta doar un strat subţire din populaţie. În vârful ierarhiei sociale rămâneau boierii, care erau hotărâţi să-şi menţină supremaţia politică şi economică. La baza ierarhiei se afla o ţărănime care alcătuia 80% din populaţie şi care avusese puţine ocazii să câştige experienţă politică. Lipseau în mare măsură o opinie publică largă, luminată şi un popor experimentat, capabil să facă sofisticatul sistem politic să funcţioneze aşa cum trebuia. Drept urmare, lumea adevărată nu era întotdeauna în acord cu textul scris, iar principiul era adesea compromis pentru a menţine structurile (şi ficţiunile) constituţionalismului.

Formarea celor două mari partide politice care au dominat deceniul de după adoptarea Constituţiei din 1866 a desăvârşit suprastructura politică a epocii dinaintea Primului Război Mondial. Odată cu înfiinţarea Partidului Naţional-Liberal şi a Partidului Conservator, sistemul parlamentar s-a înfăptuit pe deplin.

Autorii constituţiei şi fondatorii partidelor politice nu au acordat o atenţie deosebită femeilor. Faptul că femeile trebuiau să joace un rol activ în noul sistem politic, ca grup social distinct, sau că aveau propriile probleme ce necesitau dezbateri politice ori chiar acţiune legislativă era văzut de majoritatea liderilor politici ca o idee cu totul inedită. Astfel, Constituţia din 1866 şi actele parlamentare următoare au menţinut statutul juridic al femeilor instituit prin codurile de legi ale lui Matei Basarab şi Vasile Lupu la jumătatea secolului al XVII-lea. Aceste coduri stipulau dependenţa juridică a soţiei de soţ în toate privinţele, poziţia ei fiind, în esenţă, aceea a unui minor. Astfel, până în pragul Primului Război Mondial, conform Codului civil din 1866, femeile nu puteau intra într-un aranjament legal fără consimţământul soţului sau al unui judecător şi nu puteau dispune după bunul-plac de moştenirea lor sau de averea dobândită în timpul căsniciei. Femeile erau deseori discriminate la angajarea într-o funcţie publică. Anumite profesii erau inaccesibile chiar şi pentru femeile cu studii superioare, iar cele cu pregătire juridică nu aveau voie să pledeze în faţa unei curţi, deoarece nu se bucurau de drepturi politice. Într-adevăr, femeile erau private de drepturi politice, iar spiritul general al epocii făcea ca orice schimbare semnificativă să fie improbabilă. În 1884, când mai mulţi membri ai Camerei Deputaţilor, inclusiv C.A. Rosetti, au propus în timpul dezbaterii privind revizuirea constituţiei ca femeile căsătorite care întruneau cerinţele financiare pentru vot să aibă dreptul să-şi aleagă în mod direct candidaţii, mulţi colegi au izbucnit în râs.

Dar şi o altă categorie a societăţii avea de înfruntat obstacole enorme pentru a dobândi drepturi civile. Ţiganii fuseseră sclavi de la sosirea lor în principatele române de la sud de Dunăre, în secolul al XIV-lea. Au fost supuşi la muncă şi la plăţi, în funcţie