de statutul stăpânilor – domnitori, boieri sau clerici –, dar şi al lor înşişi – stabili sau nomazi. Deşi au contribuit enorm la economiile principatelor prin munca în agricultură sau în meşteşugărit, ţiganii s-au situat la periferia societăţii româneşti, deoarece aveau un stil de viaţă complet diferit. Emanciparea lor a fost susţinută de mai multe tabere, în special de către liberali. Mihail Kogălniceanu a scris Esquisse sur l’histoire, les mœurs et la langue des Cigains (1837) pentru a familiariza elitele culturale şi politice cu condiţia lor şi pentru a încuraja reforma, iar Ion Câmpineanu şi-a eliberat propriii sclavi. Graţie eforturilor reformatorilor, ţiganii s-au emancipat pe deplin în 1855 în Moldova şi în 1856 în Ţara Românească. În cei cincizeci de ani până la izbucnirea Primului Război Mondial, unii dintre cei 200.000-250.000 de ţigani au ocupat pământurile pe care statul li le-a pus la dispoziţie ori s-au mutat la oraş, unde mulţi dintre ei şi-au continuat stilul de viaţă nomad. În orice caz, majoritatea au rămas nişte intruşi.

În politica externă, atât liberalii, cât şi conservatorii şi-au dat seama că România nu putea să-şi câştige independenţa sau să devină o putere regională fără aliaţi. La început, liberalii au preferat mai curând să coopereze cu popoarele învecinate din Europa de Sud-Est decât să depindă de marile puteri, care, după cum bănuiau pe bună dreptate, urmăreau doar să-şi atingă propriile obiective din regiune. Însă conservatorii, care au deţinut puterea între 1871 şi 1875, au considerat că e mai înţelept să-şi asigure un protector de încredere din rândul marilor puteri.

Complicaţiile internaţionale precipitate de revoltele din Bosnia şi Herţegovina împotriva conducerii otomane din vara anului 1875 au dovedit înţelepciunea unei asemenea abordări. Deşi criza le oferea liderilor români ocazia să pună capăt cu succes luptei lor pentru independenţă, eforturile lor din primăvara şi vara anului 1876 de a grăbi lucrurile, ameninţând cu urmări severe dacă suzeranii otomani nu recunoşteau numaidecât independenţa României, au dat greş, deoarece le lipsea sprijinul marilor puteri. Un nou guvern condus de liderul liberal Ion C. Brătianu a restabilit poziţia de neutralitate, însă şi-a aliniat politicile cu cele ale Austro-Ungariei şi ale Rusiei.

Pe măsură ce relaţiile dintre Rusia şi Imperiul Otoman s-au deteriorat, spre sfârşitul anului 1876, guvernul român a decis că o înţelegere cu Rusia era imperios necesară. În cadrul negocierilor ce au urmat, prinţul Carol şi Brătianu au insistat asupra unui tratat general care să acopere nu doar problemele militare, ci şi recunoaşterea independenţei României şi garantarea integrităţii sale teritoriale. Însă ţarul şi miniştrii săi erau interesaţi doar de o înţelegere limitată, care să permită armatelor ruseşti să traverseze teritoriul românesc pentru a ajunge la Dunăre şi care să evite angajamentele politice. Pe măsură ce războiul dintre Rusia şi Imperiul Otoman a devenit iminent, cele două tabere şi-au mai aplanat din diferende. La 16 aprilie 1877, România a acordat armatei ruse dreptul de a-i tranzita teritoriul, însă îşi obliga noul partener să respecte „drepturile politice” şi „integritatea existentă” a ţării. Parlamentul român a ratificat acordul şi a declarat război Imperiului Otoman. Majoritatea liberală şi opinia publică au solicitat o declaraţie imediată de independenţă. Drept răspuns, Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe, a declarat că ratificarea convenţiei cu Rusia dizolvase toate legăturile existente cu Imperiul Otoman, iar la 21 mai parlamentul a efectuat ruptura formală, proclamând „independenţa absolută” a ţării.

Relaţiile dintre România şi Rusia din timpul operaţiunilor militare împotriva armatelor otomane de la sud de Dunăre au fost în permanenţă tensionate. Carol voia ca armata română să participe pe deplin în campanie, asigurând ţării statutul de cobeligerant şi recunoaşterea independenţei sale. Însă ţarul şi comandanţii săi militari au pretins că nu au nevoie de sprijin militar din partea românilor şi nu şi-au schimbat poziţia până în august 1877, când armatele otomane au oprit înaintarea ruşilor la Plevna, în nordul Bulgariei. Ţarul şi comandanţii ruşi au apelat la ajutorul trupelor române şi au acceptat condiţiile lui Carol – ca armata lui să-şi aibă propria bază de operaţiuni şi comandă separată. În lupta ce a urmat şi asediul Plevnei, care a durat din septembrie până în decembrie, armata română a contribuit în mod decisiv la înfrângerea forţelor otomane, ceea ce a facilitat înaintarea rapidă a trupelor ruseşti către Constantinopol şi încheierea ostilităţilor.

Maniera Rusiei de a încheia pacea a făcut ca relaţiile cu România să atingă punctul critic. Guvernul otoman a acceptat termenii ruseşti de armistiţiu la 31 ianuarie 1878, dar reprezentanţii români nu au fost invitaţi să participe la negocieri. Tabăra rusească a urmat aceeaşi procedură atunci când a întocmit Tratatul de la San Stefano din 3 martie, care a adâncit groaza şi amărăciunea de la Bucureşti. Desigur, tratatul recunoştea independenţa României, dar prevedea şi reanexarea sudului Basarabiei de către Rusia. Deşi Rusia a oferit Dobrogea şi Delta Dunării drept compensaţie, prinţul Carol şi Brătianu i-au acuzat pe oficialii ruşi că şi-au încălcat angajamentul de a respecta integritatea teritorială a ţării lor. Ruşii au răspuns că garanţia fusese îndreptată împotriva Imperiului Otoman şi au susţinut cu viclenie că, în orice caz, judeţele din sudul Basarabiei fuseseră cedate Moldovei, nu României, în 1856. Deloc surprinzător, România s-a alăturat marilor puteri europene în încercarea de a revizui tratatul.

La Congresul de la Berlin, care s-a deschis la 13 iunie 1878, puterile occidentale au impus o revizuire a Tratatului de la San Stefano pentru a diminua influenţa Rusiei în Europa de Sud-Est, dar nu s-au atins de prevederile referitoare la România. Astfel, tratatul final, semnat la 13 iulie, recunoştea independenţa României, dar impunea două condiţii : eliminarea restricţiilor religioase în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor civile şi politice din articolul 7 al Constituţiei din 1866, care îi afecta în primul rând pe evrei, şi acceptarea „înapoierii” sudului Basarabiei către Rusia. Drept compensaţie, România primea înapoi Delta Dunării şi Dobrogea, de la est de Silistra, pe Dunăre, până la sud de Mangalia, la