Negocierile privind independenţa României din cadrul Congresului de la Berlin au adus în prim-plan situaţia evreilor. Populaţia evreiască din Moldova şi Ţara Românească a crescut în mod constant, în principal datorită imigraţiei din Galiţia austriacă şi din Imperiul Rus începând cu anii 1830, ajungând la 133.000 sau circa 3,6% din populaţia ţării de 3.725.000 de locuitori. De la bun început, românii i-au tratat în general pe evrei ca pe nişte străini, dar în 1848 şi în timpul domniei lui Cuza liberalii au încercat să le asigure egalitate civilă. Nu au reuşit, mai ales deoarece clasele conducătoare erau hotărâte să creeze un stat-naţiune independent, care nu putea fi decât român şi creştin. Acest principiu a fost afirmat cu tărie în articolul 7 al Constituţiei din 1866, potrivit căruia doar străinii care erau creştini puteau dobândi statutul de român şi se puteau bucura astfel de drepturi civile şi politice depline. Aceasta era problema asupra căreia marile puteri şi guvernul liberal român nu se puteau pune de acord la Congresul de la Berlin.

Harta 6. România după 1878

Guvernul român a cedat în cele din urmă în faţa presiunii exercitate de puterile occidentale. În octombrie 1879, parlamentul a modificat articolul 7, îngăduindu-le tuturor străinilor, indiferent de religie, să devină cetăţeni, dar a făcut acest lucru în silă. Cu excepţia celor 888 de veterani evrei ai Războiului de Independenţă, cărora li s-a acordat cetăţenia în grup, naturalizarea a fost declarată o chestiune individuală. Persoana care îşi dorea cetăţenia trebuia să locuiască mai întâi în România vreme de zece ani şi să se dovedească „utilă” pentru ţară, să facă o cerere formală şi să aştepte promulgarea unei legi speciale în parlament care să-i aprobe cererea. Din pricina acestei proceduri greoaie, doar câteva sute de evrei au devenit cetăţeni până în 1919. Statutul civil al celorlalţi a rămas practic acelaşi, însă ei au pătruns în toate domeniile vieţii economice şi au practicat felurite profesii, devenind astfel o parte a societăţii.

Cel mai important rezultat al Congresului de la Berlin pentru România a fost cu certitudine recunoaşterea independenţei. Aceasta a retezat în cele din urmă legătura juridică cu Imperiul Otoman de aproape patru secole. Deşi suzeranitatea otomană devenise în mare măsură formală începând cu 1829, încetarea ei oficială a întărit mândria naţională. În mod practic, independenţa le-a permis politicienilor şi intelectualilor români să se concentreze asupra construirii naţiunii. Cu toate acestea, în ciuda entuziasmului de moment, aceştia au rămas realişti. Au înţeles că o ţară mică, cu obiective modeste de politică externă şi dornică să creeze o economie naţională modernă nu îşi putea permite să ignore interesele marilor puteri. În orice caz, au consolidat independenţa şi prestigiul ţării, proclamând România monarhie şi numindu-l pe Carol rege la 26 martie 1881. Evenimentul pare să fi luat prin surprindere populaţia ţării. Festivităţile publice de la Bucureşti ce au urmat au reflectat mai curând spiritul organizator al autorităţilor locale decât entuziasmul publicului, pentru care Carol rămânea o figură rece şi distantă. Marile puteri nu au emis obiecţii serioase.

Evenimentele din anteriorii cincisprezece ani îi confruntaseră pe politicienii, economiştii şi gânditorii sociali români cu toate problemele dezvoltării naţionale. Problemele erau numeroase, însă aceştia aveau de ales între două căi extrem de diferite. Prima, cea „europenistă”, bazată pe experienţa occidentală, avea să conducă la industrializare şi urbanizare şi urma să schimbe în mod radical fiecare aspect al societăţii româneşti ; a doua, „tradiţionalistă”, bazată pe trecutul agricol al României, impunea perpetuarea structurilor sociale şi a valorilor culturale păstrate în lumea rurală de sute de ani. Dezbaterea naţională cu privire la identitate şi la dezvoltare avea să dureze până în pragul celui de-al Doilea Război Mondial.

Prima obiecţie coerentă în ceea ce priveşte direcţia pe care o luase România modernă a venit din partea unui grup de tineri ieşeni care studiaseră la universităţi din Europa de Vest şi erau dornici să ridice viaţa culturală şi intelectuală românească la un nivel european. Aceştia au susţinut că, după Tratatul de la Adrianopol din 1829, care pusese capăt controlului otoman asupra comerţului lor extern, principatele române îmbrăţişaseră lumea culturală şi economică europeană cu prea mult entuziasm şi „îşi deschiseseră uşile prea larg” pentru inovaţii de tot felul. Tinerii prooccidentali din generaţia paşoptistă, se plângeau ei, au împrumutat şi au imitat cu nesăbuinţă, ignorând obiceiurile împământenite şi experienţa. Rezultatul inevitabil, potrivit acuzaţiilor lor, a fost acela că legătura lor cu Europa atinsese doar suprafaţa societăţii româneşti, în vreme ce masa populaţiei a rămas blocată în trecut. Asemenea idei au stat la baza curentelor tradiţionaliste de gândire în ceea ce priveşte dezvoltarea vreme de aproape trei sferturi de veac. Însă aceşti critici timpurii nu erau de fapt tradiţionalişti. Mai curând, ei nutreau aceleaşi idei care aveau să-i pună pe români într-o legătură mai strânsă cu Europa. Extrem de optimişti în privinţa viitorului ţării lor după unirea principatelor şi încrezători în capacitatea lor de a o purta pe drumul cel bun, aceşti tineri intelectuali, educaţi în Occident, au format în 1863 o societate care îşi propunea să le disemineze ideile şi să atragă sprijinul opiniei publice. Au numit-o „Junimea”.

Figura centrală a societăţii, de la înfiinţarea ei şi până la sfârşit, la finele veacului, a fost filosoful şi criticul literar Titu Maiorescu (1840-1917), unul dintre partizanii conservatorismului românesc. Influenţa „Junimii” asupra vieţii culturale româneşti se datora în mare măsură inteligenţei lui şi priceperii sale de organizator şi manager. El era înconjurat de alte figuri de seamă. Petre Carp (1837-1919), descendentul unei vechi familii de boieri din Moldova, a contribuit substanţial la crearea spiritului aparte al „Junimii”, un amestec de intensitate critică, erudiţie