imunitatea eului, chiar dacă acea parte din el care e bolnavă ar trebui înlăturată. Toți sîntem, prin ceva din noi înșine, bolnavi, și acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice.

Așa era! „Da, zic, așa ești! Nu vrei să bei un pahar ca să nu te rătăcești și alături de mine în speranțe care nu se pot împlini. Atunci de ce dracului ai mai venit? exprimai rînjind această gîndire anterioară. Omul e o speranță care nu se poate împlini! așa gîndești. Crezi că te pot urma în această gîndire de care nici măcar nu ești conștientă, dar te călăuzește?” „Faci ce vrei, zise foarte umilă, nu te înțeleg și cred că n-ai dreptate în nimic din ceea ce îmi spui. Ești surescitat și înțeleg că îmi porți pică de ceva (nu, gîndii, simți că te-am judecat în lipsă și te retragi fără curiozitate și dorință să afli de ce te-am judecat și să te aperi…), în timp ce eu m-am pregătit zăpăcită pentru clipa asta cînd aveam să te revăd…” „O, da, exclamai, ce lungi sînt pregătirile tale!” „Sînt, îmi răspunse. Ce îți puteam oferi dacă veneam mai devreme?” „Nimic, zisei, chipul tău, ființa ta, privirea ta, surîsul, glasul tău minunat de altădată, toate acestea n-au însemnat niciodată nimic!”

Se posomorî iarăși, se uită într-o parte. „Da, îmi spuse, n-au însemnat nimic! Au însemnat pentru tine! Dar eu, eu cu ce m-am ales din partea ta?! Ai contemplat vreodată această întrebare?” „E adevărat, nu! strigai. Aiurea, am fost obsedat să descifrez enigma ta. Nu mi-ai dat răgaz să-ți ofer comori ale ființei mele fabuloase. Comori fabuloase aveai numai tu, ce să zic, o căsătorie ascunsă, o dragoste indecisă, pe cine să iubești mai mult, pe un dipsoman foarte apropiat de sufletul tău, dar foarte dezagreabil prin violențele lui, sau pe un individ scos din circulație, fost universitar și eșuat la o oarecare Oraca, în funcția de contabil… N-am dreptate în nimic din ceea ce îți spun? continuai să strig. Ce bine ar fi! De ce n-ai cerut divorțul după ce ți-ai dat seama, cum mi-ai spus atunci, că te-ai procopsit?”

Nu-mi răspunse. Se uita iarăși într-o parte, de astă dată senină, însă cu o expresie care sugera că nu mai era acolo, adică chiar plecase, așa cum spusese, și numai pentru că era uitucă nu plecase și fizic. Avui și eu net senzația că vorbisem singur, iar întrebarea mea finală mi se păru de o naivitate lamentabilă. Doar stabilisem în mine însumi care era adevărul. Aș fi vrut să nu fie așa? Desigur, așteptam de la ea o dezvăluire, uitînd că ea dezvăluiri nu făcea decît ca să spună o minciună (una singură fusese adevărată, cea din studenția ei, în prima noastră noapte de dragoste, dar asta pentru că îi eram străin; generație bizară de fete care s-au golit de viață interioară, n-au secrete față de necunoscuți), cînd i-am devenit apropiat a apucat-o regretul că s-a „procopsit”, că, adică, s-a pomenit că iubește. Dar nu atît de tare încît să se dezvăluie și să-mi spună în sfîrșit că nu e liberă și să ceară chiar a doua zi divorțul. Dimpotrivă, i-a trimis dipsomanului un mesaj, să vină adică s-o ia, de ce altceva?

Deodată întoarse capul și mă fixă îndelung și avui net senzația că îmi ghicise gîndurile. „O să-ți pară rău de tot ce mi-ai spus și gîndești”, îmi șopti cu vechea ei umilință și în aceeași clipă un potop de lacrimi îi inundă obrajii, pe care și-i șterse imediat cu o stranie disperare, ai fi zis furioasă că prin aceste lacrimi eu aș fi putut ghici o dezvăluire. Chiar și ghicii: nu mă mai iubea, dar nu se așteptase ca nici eu să n-o mai iubesc. Îi apăruse poate în suflet vechea și secreta ei panică de fată că nu va fi iubită, la care se adăugaseră eșecul în căsătorie și apoi o nouă iubire care eșuase în pușcărie? Acum era liberă și venise să-și vadă iubitul și iată cum o primise el!

„Bineînțeles, zisei, de astă dată aproape în șoaptă și cu o bruscă tandrețe care mă copleși, o să-mi pară rău. Bineînțeles, repetai, te iubesc și sînt și eu disperat că…” Nu-i spusei de ce sînt disperat, dar gîndul mi se formulă totuși în minte… că am devenit străini. Într-o iubire, gîndii eu mai departe, sufletul se predă. Cine n-are curaj, poate înșela o vreme, ba chiar multă vreme, simulînd abandonul, dar într-o zi se întîmplă ceva, nu chiar ceva catastrofic, cum ni s-a întîmplat nouă, ci ceva cu totul obișnuit, cum ar fi de pildă ca simulantul să se îndrăgostească deodată sincer și total de cineva, și atunci devine de o necruțare bestială, nu mai concepe nici măcar să i se ceară să renunțe, să zicem, la maniera în care o face, își distruge cu brutalitate familia, își părăsește copiii… „Te iubesc, Suzy, dar mă tem că mă vei părăsi fără șovăire cînd din întîmplare te vei îndrăgosti simplu, fără efort, spontan și tumultuos de un ins față de care nu mai trebuie să joci nici o comedie. Asta e consecința nesincerității: neîncrederea! Și din neîncredere se naște temerea că nu fericirea te așteaptă în viitor, ci lovitura: o vei primi în mod sigur. Or, eu m-am săturat să primesc lovituri.” „Îți repet, zise ea, faci cum vrei. Dar eu nu cred că e bine să iei hotărîri de unul singur.” „Ai dreptate, murmurai surprins, și valul de tandrețe pentru ea reveni. Da, repetai, ai dreptate. Nu voi lua hotărîri de unul singur.”

Se ridică și se pregăti de plecare. Îi ținui mantoul și ea se răsuci apoi și mă îmbrățișă și clipe lungi ne chinuirăm chipurile, lipite strîns, ca și cînd am fi vrut amîndoi să devenim o singură entitate și sufletele să ni se contopească, cum se întîmplase cu adevărat în acea seară de revelion. Dar nu ne sărutarăm. Nu de sărutări duseserăm lipsă cît timp trăiserăm împreună.