— Ți-am dat destulă bătaie de cap, șefule, da’ sper că n-ai să te superi de asta…

— De ce? spune, privindu-mă.

Rup fotografiile și cartotecile cu amprentele și cu datele personale și le arunc la coș.

Mă privește cu ochii cît ceapa.

— Ce naiba-ți veni? spune.

Zîmbesc.

— Numai tehnică, șefule, îi zic. Doar o probă de tehnică. La revedere și pe curînd.

O roiesc. Sînt așteptat în Mexic.

E ora șapte, în seara asta plăcută, cînd las kilometru după kilometru-n urma mea pe șoseaua națională ce merge paralel cu frontiera dinspre Mexic, între Mexicali și Sonoyta.

Luna e și ea nemaipomenit de grozavă. Chiar dacă multora nu le place peisajul ăsta al deșertului, pe mine unu’ mă dă gata. Personal am o slăbiciune pentru spațiile larg deschise, unde bărbații-s bărbați, iar femeile se bucură al naibii de asta.

Mai sînt stăpînit și de-o imensă curiozitate în privința acestei Paulette. Cu toată discreția, vă mărturisesc că d-abia aștept s-o văd pe dama asta. De ce? Pen’ că-mi place să privesc damele și vă mărturisesc, iar cu toată discreția, pen’ că mor s-o văd pe dama pentru care Aymes a lăsat-o pe Henrietta, căci, mă credeți sau nu, fetița asta trebuie să-l aibă pe vino-ncoa-ntr-o cantitate considerabilă ca să i-o poată lua-nainte Henriettei. M-ați descifrat?

În afară de asta, nu-s prea sigur ce hram poartă Henrietta. V-am povestit cum am rupt cartoteca cu datele ei personale, fișa cu amprentele ei și fotografiile pe care i le luasem la Palm Springs, și poate vă-ntrebați cu mirare de ce-am făcut asta. Pentru că sînteți inteligenți, o să-nțelegeți că teatru’ pe care l-am jucat la secția de poliție din Palm Springs e o figură mare și dacă mă veți urmări, o să vedeți de ce am jucat-o așa și nu altfel.

Mă pornesc iar să cînt „Cactus Lizzie”, căci am constatat întotdeauna că gonesc mai tare cînd fredonez melodia asta.

Nu contenesc să-nghit kilometru după kilometru și să mă mir. Sonoyta e la vreo șaișpe kilometri de partea mexicană, dincolo de frontiera de stat dintre Arizona și Mexic, și la vreo două sute cincizeci de kilometri de Mexicali. Mă gîndesc cu groază la mizeria de drumuri pe care-am să merg cînd voi părăsi șoseaua asta.

E ora opt cînd ajung la intersecție. Drumul o ia la stînga-nspre Arizona și la dreapta-nspre Mexic. Virez și mă pomenesc cu mașina pe-un drum afurisit care-mi zdruncină ficatu’ ca un cal sălbatic. Cam după vreo opt-nouă kilometri pe drumul ăsta, zăresc un mexican așezat pe marginea șanțului și fumînd o țigară, cufundat în gînduri – ceea ce fac mexicanii-ntotdeauna cînd nu sînt ocupați să-și încerce talentele de donjuani în fața vreunei dame sau să-și înfigă cuțitu-n cellalt tip care se găsește c-o lungime de gît înaintea lui în aceeași cursă.

Opresc mașina și-l întreb pe latino-americanul ăsta dacă știe de vreo pipiță numită señora Paulette Benito care locuiește pe la vreo conac din împrejurimi și, după ce-și revine din surpriza de-a constata că un american vorbește-n limba lui, zice că da și mă-ndrumează să găsesc locul, aflat la vreo zece kilometri de unde sîntem. După ce m-a scuturat de două țigări, dovedind prin asta că nu există nici măcar pui de mexican care să-ți dea vreo informație pe sponci, o iau din loc și după vreo zece minute zăresc ferma.

Conacu’ nu e mare, da-n schimb e grozav. E complet alb și-nfipt în coasta unei coline pe-un fundal de cactuși și vegetație tropicală luxuriantă. O poartă bătrînească de conac, încadrată de o parte și de alta c-un gard alb de pari, constituie intrarea din față pe unde pătrund cu mașina. Opresc, sar jos și fac cîțiva pași pînă la ușă, care-i prevăzută c-un ciocan mare de bătut și-l folosesc din plin.

Curînd ușa se deschide, lăsînd s-apară o muierușcă mexicană, care stă în prag și mă contemplă. E mai pocită decît dracu’ și după mutră socot că tipu’ spaniol e greu de ghicit la ea. Nu-i exclus să fi avut vreo mamă spaniolă cu vreo zece generații-n urmă, care n-a putut să reziste insistențelor Marelui Cerb Săltăreț, sau cum l-o fi chemat pe trepădușu’ șefului local, iar d-atunci strămoșii ei n-au mai cunoscut în sens biblic decît indieni.

Îi dau bună seara foarte politicos ș-o-ntreb dacă pot să vorbesc cu señora Benito, iar ea, vizibil tulburată, spune señora nu-i acasă și că se află la un oarecare local denumit Casa de Oro, după care toată conversația devine încurcată și-n cele din urmă mă lămuresc c-această Casa de Oro e cel mai apropiat corespondent al noutății de han prin partea locului. Îmi spune că pot să recunosc localu’ după lanterna ce-atîrnă afară, după care eu îi zic mii de mulțumiri ș-o iau din loc.

O-ntind la vale, pe șosea, și-n curînd zăresc această Casa de Oro. E o casă obișnuită, din chirpici, așezată la marginea șoselei, cu o veche lanternă spaniolă atîrnînd afară. Ies cu mașina de pe șosea ș-o parchez pe-o latură a casei, apoi intru.

Nu e nimeni p-acolo, da-mi ajunge la ureche sunetu’ unei ghitare. Trec printr-un coridor de piatră, iar la cellalt capăt mă opresc și holbez ochii cît ceapa, pen’ că localu-i ca o țară din basme.

De jur-împrejuru’ curții interioare din spate e un perete din chirpici acoperit c-un spalier de sus pînă jos. Flori și alte plante sînt prinse de spalierul ăsta, iar pe deasupra sînt suspendate peste tot o mulțime de lampioane.

Mesele-s risipite-n toată curtea și-s pline de lume. Tipu’ care cîntă la ghitară stă-n colțul opus și-arată complet aiurit – de parc-ar fi transportat de -muzica sa. În mijlocu’ curții e un fel de ring de dans din piatră netedă, în suprafață de vreo douăzeci de metri.

M-așez la o masă. Majoritatea tipilor se-ntorc și mă privesc de parc-aș fi ieșit dintr-un muzeu, iar după un minut sosește un chelner mexican, care-mi trage o temenea și mă-ntreabă ce-aș dori.

Îi răspund că-n general