Dă din cap și face un gest către ringu’ de dans și cînd îmi întorc privirea-ntr-acolo văd o pereche care tocmai se ridică și începe să danseze. Mă uit mai bine și văd că femeia era de tip american și nu mai am nici o-ndoială că asta-i Paulette.

Frățioare, ori că e frumoasă, nu mă-ntrebați! Da’ un lucru trebuie să-l știți: c-am văzut la dame-n viața mea cu caru’ și pot să vă spun că Paulette asta-i înzestrată cu tot felu’ de daruri. O femeiușcă grozavă din creștet pînă-n tălpi. Mă bate-un gînd că poate dacă n-aș fi atît de prins în afacerea mea, m-ar tenta să-ncerc cît poate să reziste muierușca asta la farmecu’ personalității mele.

E o bomboană. E la fel de drăguță ca și Henrietta, da-i altceva. Diferența-i tot atît de mare ca-ntre un ananas ș-o prună.

Are niște curbe care l-ar fi convins pe regele Solomon să-și lichideze haremu’ și să devină monogam; mai are ș-un stil din ăla care ar fi făcut-o pe pupăza aia romană, căreia-i ziceau Junona, s-arate ca un caz de tuberculoză galopantă. Dacă Henric al optulea ar fi avut ocazia să-i vadă măcar o dată gleznele, și-ar fi dorit să se fi născut cu șase secole mai tîrziu, așa ca să-i fi putut da pașaportu’ rapid lui Anne Boleyn, pentru ca s-o facă pe Paulette asta sergent-major în batalionu’ pentru desfătarea maiestății-sale.

Dacă știe să danseze? Păi am văzut dame dansînd cu duiumu’, da’ socot că nici una nu știe să salte din cufăr atît de provocator. Vă spun că-i suplă ca un șarpe și cînd se răsucește-n tactu’ tangoului pe care-l dansează, îi zăresc dinții albi strălucind pe gurița ridicată-ntr-un zîmbet către tipu’ cu care dansează, ceea ce mă face să gîndesc că femeile-s niște lucruri foarte interesante și ce n-aș da să știu ce treabă avea o damă grozavă ca asta să se încurce c-un mitocan ca Granworth Aymes.

Tipu-i bine și el. E un latino-american și-i îmbrăcat cu pantaloni mexicani din cei negri, înguști, cu o cămașă de mătase și-o jachetă bolero. La cămașă poartă un șnur de argint și toate garniturile. E-un găligan înalt, bine legat, cu o chică de păr negru și o mustăcioară neagră. Dansează pe cinste și socot că dacă tipul ăsta s-ar duce la Hollywood, probabil c-ar avea un succes atît de mare încît îl văd însurîndu-se c-o stea de cinema pentru cîteva luni, pînă cînd i s-ar face ei lehamite să stea tot timpu’ de strajă să nu-i zboare porumbelu’.

Mie mi se pare că-i și periculos. Are ceva rău în privire ca un șarpe cu clopoței, numa’ că puiul ăsta de lele cred c-are să muște fără să sune.

Mai trece nițel și muzica-ncetează să cînte, iar cei doi s-așază din nou. Eu stau la masa mea și trag cîte-o dușcă de tequila cu ochii țintă pe ei. Trebuie să-nțelegeți că nu-i chiar atît de ușor pentru mine de partea astălaltă a frontierei, și cum nu doresc să am de-a face cu copoii locali, trebuie să-mi joc cărțile cu prudență.

Privind-o pe Paulette, încerc să mă hotărăsc cum să conduc acțiunea, numai că nu-mi folosește la nimic să mă holbez la ea. Niciodată nu poți ști cum o să reacționeze o damă, orice-ai face. E inutil să crezi că le poți dibui pe femei; orice-ai face, ele tot nu-s mulțumite.

Mi-amintesc de-un majordom distins, care era-n serviciu’ casei unei dame bine din Anglia. Într-o zi, tipul ăsta dă buzna-n camera de baie tocmai cînd dama era sub duș. Fiind un om plin de tact, majordomul ăsta n-a spus decît: „Vă rog să mă iertați, domnule!” și s-a evaporat, convins c-a ieșit cu fața curată din situația asta penibilă.

Da’ n-a mai fost tot atît de convins a doua zi, cînd l-a expediat la un doctor ca să-i examineze vederea.

Așa că stau și nu fac nimic, și tocmai cînd încep să mă plictisesc de stat, Paulette se uită-n direcția mea și mă explorează oarecum cu privirea, după care-mi acordă un fel de schiță de zîmbet.

Socot că asta-i numai pen’ că ea crede că eu sînt un american în Mexic, da’ profit și trec instantaneu la acțiune. Mă ridic și mă-ndrept cu pași măsurați către masa ei; îi dau bună seara ș-o-ntreb dacă nu ne-am mai întîlnit cîndva în trecut.

Ea-mi zice că nu-și amintește, da’ poate c-am făcut cunoștință undeva.

— Oricum ar fi, doamnă, sînt ani de cînd aștept să te cunosc, îi zic. Numele meu e Caution – Lemmy Caution – și doresc s-avem o mică convorbire cît se poate de curînd.

— Ia loc, domnule Caution, zice, și servește ceva de băut. Acesta-i señor Luis Daredo.

M-așez. Mexicanul îmi aruncă o privire care-ar putea să-nsemne orice. Cred că nu-i prea mulțumit de faptu’ că m-am băgat peste el. Răspunde dînd numai scurt din cap.

Trimit chelneru’ să-mi aducă paharu’ cu tequila pe care-l lăsasem pe masa mea. În timp ce-aștept să-mi fie adus, observ că ea mă privește c-un aer curios, plină de interes, în timp ce un zîmbet îi flutură pe buzele roșii.

— Și ce treabă era aceea pe care doreai s-o știi, domnule Caution? zice. Aș fi fericită să te pot ajuta.

Îi arunc o privire rapidă și observ că se uită ca și cum s-ar strica de rîs.

Mă tratez c-o țigară.

— Uite cum stau lucrurile, doamnă Benito, îi zic. Fac unele cercetări în legătură c-un tip numit Granworth Aymes care s-a sinucis la New York în ianuarie trecut. M-am gîndit la dumneata ca la o persoană care-ar putea să m-ajute. Da’ cred c-aici nu-i locu’ cel mai potrivit. Poate că-mi dai voie să te conduc mai tîrziu acasă ș-am putea avea o vorbuliță acolo.

Îi trece pofta de zîmbit.

— Poate că asta nu m-ar aranja, spune. Știi, domnule Caution, aici e Mexicul –