Bate la ochi că dama asta se pricepe să fie impertinentă.

— Înțeleg ce vrei să spui, prințeso, îi zic. Crezi că reținerea vreunei persoane ca martor principal nu e posibilă p-aici fără demersuri complicate ș-o droaie de formalități birocratice la Mexicali. Ei bine, nu zic că n-ar fi așa, da-n locu’ tău socot c-aș face cum vreau eu și m-aș formaliza mai puțin în privința asta și… ce dorești să bei?

Comand niște băuturi pentru toți trei. Mexicanu’ mă privește ca și cum aș fi un coșmar sinistru.

Ea începe să zîmbească din nou.

— Nu-mi displac metodele dumitale directe, domnule Caution, spune, dar totuși nu-nțeleg de ce aș accepta vorbesc despre moartea cuiva cu oameni pe care nu-i cunosc.

— E-n regulă, porumbițo, zic. În cazul ăsta trec-napoi frontiera ca s-obțin extrădarea ta ca martor principal. Pe urmă te-aduc pe teritoriu’ Statelor Unite și te rețin. Îmi va lua cel mult două zile ca să scot de la autoritățile mexicane aprobarea pentru o cerere federală de extrădare a ta, și dacă-s prea lenți pentru gustu’ meu, poate că voi încerca altceva. Sînt agent federal ș-am în buzunar o insignă, care nu-nseamnă mare lucru de partea astălaltă a frontierei, da’ poate că-mi va da destulă autoritate ca să-l conving pe ofițeru’ de jandarmi din partea locului că ai un pașaport șterpelit. Chiar dacă nu-i adevărat, tot o să-ți creeze o situație foarte neplăcută. Mă-nțelegi?

Ea-i tocmai pe punctu’ să spună ceva, cînd Daredo-i pune mîna pe braț ș-o oprește.

— Señor, spune, aqui es Mechico. No me place che vorbești la asta señora cum vorbești. Tu nu me placi deloc. Tu pleci din localul ăsta rapido sau le ordon che te arunca fuera. Claro?

— Nu ține, frumușelule, îi răspund tipului. Nici tu nu-mi placi mie și cred că va trebui să-ți aduni toți prietenii-n juru’ tău înainte ca să mă poți da afară dintr-un local pe mine, și num-așa, ca să nu-ți închipui că-s vorbe goale, na, poftim ș-o arvună.

Îl ating peste mutră și-l dau jos pronto cu scaun cu tot. Se ridică și se-apropie de mine, ocolind masa și-l mai pocnesc o dată. Un individ de la masa de-alături se ridică și-ncepe să emită o mulțime de zgomote mexicane în timp ce-o pornește-nspre mine, încît se pare că-s nevoit să fac ceva. Bag mîna pe sub haină și trag pistolu’. În juru’ meu văd o mulțime de mutre pocite și cred că trebuie să pun lucrurile la punct.

— Ascultă, prințeso, îi zic Paulettei. Înregistrează ce-ți spun. Dacă cineva-ncearcă vreo figură p-aici, dau cuvîntu’ mai întîi pistolului și pe urmă vorbesc eu. Te conduc la locuința ta ca să stăm nițeluș de vorbă, și dacă asta nu-ți place, am să te trec acum peste frontieră ș-am să te zvîrl în arestu’ primului șerif din Arizona la care voi ajunge. Așa că hotărăște ce preferi – propriu’ tău salon, sau beciu’ – mie mi-e perfect perpendicular.

Ea se ridică.

— E-n regulă, Luis, zice. Nu e cazul să te enervezi. Poate c-ar fi mai bine să merg cu domnul Caution și să lămuresc lucrurile.

— Asta mai zic și eu vorbă-nțeleaptă, îi spun, și mie nici că-mi pasă dacă-i sare muștaru’ lui Luis. Oricînd dorește ca să-i tragă cineva un picior în fundu’ pantalonilor săi strîmți, n-am să ezit să-i fac serviciul ăsta. Poate că-i vreo legumă mare p-aici, da’ pentru mine nu-i decît un cotoi cu mustăți. Hai să mergem, prințeso.

Arunc niște bani pe masă și ieșim. Mai țin încă pistolu-n mînă și, privind peste umăr, îl văd pe Luis cum se holbează la mine ca un tigru c-un abces la gingie. Aș jura că individul ăsta nu-i prea-ncîntat.

Ne suim în mașină și pornim. Cu coada ochiului pot s-o văd pe Paulette că mă privește. Se dă c-un parfum strașnic, pe care tocmai am ocazia să-l adulmec. Încerc să-l compar cu „Garoafele” Henriettei și nu-s sigur care-mi place mai mult.

— Strașnic parfum e ăsta pe care-l folosești, Paulette, îi zic. Aș putea să mă las tentat de-un parfum ca al tău. Întotdeauna m-am omorît după mirosuri plăcute.

Pot s-o aud chihăind în întuneric. V-am spus că Paulette asta-i o fată pe cinste.

— Ești extraordinar de obraznic, spune. Dai buzna în Casa de Oro, îl culci pe Luis la pămînt, mă iei de-acolo tocmai cînd începeam să mă distrez și pe urmă-mi spui că-ți place parfumul meu. Cred că trebuie să-ți meargă bine la femei, dar n-ar strica să-ți amintești că aici ești în Mexic.

— Nu, zău, Paulette? îi zic. Și ce dacă?! Am mai fost și-nainte-n Mexic, da’ nu-mi aduc aminte să mă fi speriat vreodată. I-ascultă, ai auzit vorbindu-se vreodată de-un mexican numit Caldes Martinguez – asul bandiților d-aici?

Ea dă din cap în semn că da.

— Ei bine, continui, individul ăsta ajunsese foarte mare și socotea să treacă frontiera-ntr-o zi ca să dea o lovitură la vagonu’ poștal din Arizona. A dat lovitura – sub trei aspecte. În primu’ rînd a atacat vagonu’ poștal; în al doilea rînd nu numai că l-a atacat, da’ a tăiat și urechea mecanicului de pe locomotivă; și-n al treilea rînd a pompat atîta plumb în mecanic și-n conductoru’ trenului – c-amîndoi arătau ca niște fabrici de muniții cînd i-am găsit.

Scot pachetu’ meu de țigări cu mîna stîngă și i-l dau. Aprinde două – una pentru ea ș-una pentru mine.

— E-n regulă, zic. Ei bine, autoritățile din Statele Unite s-au înfuriat rău de tot pe individul ăsta. În consecință au trimis un băiat deștept la frontieră și băiatul ăsta dă cîteva lovituri înscenate și-n cele din urmă Martinguez află despre el și-l ia tovarăș în afacere. Băiatul ăsta deștept îi cîntă-n strună lui Martinguez și-ntr-o seară-l îmbată criță pe Martinguez și-i toarnă somnifer în tequila. După aia-l leagă burduf pe-un cal și-l trece peste frontieră direct după niște gratii solide ș-apoi la capătul unei funii